Chiar dacă se declara ateist, socialismul pus în practică dădea naştere Infernului, oriunde era aplicat cu străşnicie – cu atât mai mult în România ceauşistă a anilor 70-80. Numeroase jurnale & memorii ale supravieţuitorilor l-au „cartografiat” mai mult sau mai puţin realist; „imaginaţia înspăimântătoare a lui Nicolae Avram” (Radu Vancu) îl proiectează într-o „carte extraordinară (…) despre comunism, cu posibile ieşiri către parabolic” (Bogdan Creţu), Mamé, Polirom, 2016.
„De mic copil mi-a plăcut să mănânc căcat”, este chiar prima frază a romanului, şi cea mai inocentă – ceea ce urmează te întoarce pe dos, nu atât din cauza ororilor ce se succed într-un caleidoscop halucinant, cât graţie forţei cu care autorul – el însuşi produs al unei case de copii – scoate pe gură, cum i-ar da naştere (inter urinam et faeces, vorba Sf. Augustin), o limbă pe jumătate argotică, pe jumătate poetică, de-o cruzime (citeşte şi, prospeţime) originară.
„Văz enorm şi simt monstruos” al lui I.L. Caragiale se întoarce într-o trăire la limita suportabilului, de-ar fi să citez această scenă de la cantină: „Mă uit în ochii uneia din fete. Uimirea şi groaza pe care i le citesc pe faţă îmi aţâţă foamea. Sunt foamea însăşi. Foamea în carne şi oase. În farfuria mea aburesc măruntaiele fetei. Ficatul şi rărunchii ei, puşi pe jăratic. Fripţi după pofta inimii. Pentru care sunt gata să fac moarte de om”. (Peste alte 60 de pagini, „reversul” pedagogic al scenei – şi el parcă tras după… Hieronymus Bosch: „Pedagoga s-a opintit, nu a mai avut ce să vomite, s-a mai încordat o dată şi din gura-i strâmbă se chinuia să iasă ceva, o vietate, am auzit un trosnet, pe podea se zbătea un pui de câine abia fătat”.)
Şi această frază teribilă, ce rezumă cât se poate de bine aceste adevărate însemnări nici nu din subteranele regimului, ci ale fiinţei însăşi: „Simt, pe măsură ce casc ochii, că toată lumina din jurul meu devine un chin”. Un roman al tenebrelor, Mamé, la capătul căruia îţi vine să exclami, goethian: „Lumină! Mai multă lumină!”
13 iunie ’16
