Linkuri accesibilitate

Andrés BARBA. Mâinile mici


Intuind că „nimic nu apropie mai mult doi oameni ca o spaimă comună”, fetiţa inventează un joc în care „în fiecare noapte una dintre voi va fi o păpuşă...

La doar 33 de ani, spaniolul Andrés Barba semnează cel de-al şaselea roman al său, Mâinile mici, Vellant, 2012, după ce că tocmai obţinuse Premiul Torrente Ballester pentru romanul precedent.

„Marina, taică-tu a murit în accident, maică-ta tocmai a murit şi ea”, i se spune copilei scoase (singura supravieţuitoare) dintre fiarele automobilului făcut zob, iar „fetiţa nu plânge, nu se prăbuşeşte, nu reacţionează”. Înainte să fie plasată într-un orfelinat, după luni de spitalizare, „psihologa i-a dăruit [o păpuşă mică şi îndesată] pentru ca în sfârşit Marina să devină o copilă” – or, „intuirea orfelinatului era aşa de grea”, încât „ca s-o îmblânzească, [fata] privea păpuşa”. Dar se pare că tocmai ea, Marina, trebuie îmblânzită – cel puţin în ochii fetiţelor ce-i devin colege de cameră şi care au „senzaţia că nu puteai privi înăuntrul fetiţei ăleia”. Simţindu-se încolţită, dar şi provocând la rându-i, Marina îşi vede păpuşa furată, iar când cere „Să-mi daţi păpuşa înapoi”, i se întoarce… pe bucăţi, mai întâi un picior („Ţine.”), „şi tot aşa: capul rupt, apoi restul – corp, braţe, piciorul rămas”. Şi atunci, intuind că „nimic nu apropie mai mult doi oameni ca o spaimă comună”, fetiţa inventează un joc în care „în fiecare noapte una dintre voi va fi o păpuşă. (…) Va fi ca noi, dar va fi o păpuşă; de una singură nu va putea trăi”. Se-nţelege că anume ea e cea care alege „păpuşa” fiecărei nopţi, după care „se deschide a doua uşă a jocului, cea înfricoşătoare” – câte nu se pot întâmpla în dormitorul unor orfeline! Se şi întâmplă, atunci când Marinei îi vine ideea că „Păpuşii trebuie să-i dea sângele”, iar „Păpuşa a pălit toată”, după ce că a fost crestată cu cuţitul. Când jocul se întoarce împotriva celei care l-a inventat, lucrurile scapă de sub control („Nu vreau”, „Nu poţi vorbi, eşti păpuşa”), iar deznodământul e unul tragic: „Cine a sărit atunci? Care s-a năpustit prima? (…) cineva a trebuit s-o ţină ca să nu mai dea din picioare şi să stea nemişcată, încremenită ca nici o altă păpuşă, atât de ţeapănă, încât abia am izbutit să ne tragem sufletul. Ne-am jucat toată noaptea cu ea, aşa ţeapănă”.

Într-un cuvânt, nimeni nu scapă teafăr din copilărie…

30 mai ’16

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG