Linkuri accesibilitate

În timp ce Uniunea Sovietică trăia un început timid de destindere după moartea lui Stalin, Martin Manhoff si-a extins călătoriile pînă în Extremul Orient.

Atunci cînd Uniunea Sovietică a deschis vizitatorilor, în 1953, o serie de zone interzise pînă atunci, maiorul american Martin Manhoff, atașat pe lîngă ambasada Statelor Unite de la Moscova, și soția sa, Jan, au profitat din plin de începutul de dezgheț ce se profila după moartea lui Stalin.

La 13 mai 1953, familia Manhoff a plecat în prima ei „aventură” majoră: o călătorie de două săptămîni în inima Rusiei, pe calea ferată a Transiberian-ului. I-au însoțit doi dintre colegii lui Manhoff din secția atașatului militar de la ambasada americană.

Ca și în perioada anterioară, Jan a fost cea care și-a înregistrat observațiile pe hîrtie, în scrisori trimise prietenilor și rudelor. Într-una din scrisori, pe opt pagini, ea documentează, de exemplu, călătoria monotonă la bordulul trenului cu zece vagoane, cu mirosurile ei neplăcute și cu o transmisie radio foarte plictisitoare.

„Ca în toate trenurile sovietice și acesta primește non-stop emisiunile de la Radio Moscova... Iar pe difuzoarele sovietice nu există decît două poziții de control al sunetului, deschis și închis. Deschis înseamnă un sunet pe cît de tare posibil și așa am călătorit. Am făcut ceea ce nimeni altcineva ar fi făcut, să închidem blestematul difuzor, dar cei doi omuleți care vegheau asupra vagonului nostru au venit mai devreme sau mai tîrziu și, bodogănind, l-au redeschis.” (Scrisoare nedatată a lui Jan Manhoff).

Jan Manhoff

Jan Manhoff

În timp ce călătoreau spre răsărit, de-a lungul a cinci zile, Martin Manhoff a făcut extraordinare fotografii color și un film pe 16 mm, în timp ce Jan lua note despre imensele cîmpii și păduricile de mesteceni, despre regiunea veșnic verde a Uralilor și revenirea la „vechea rută plată” pe măsură ce călătoria ajungea în Siberia. Martin avea să captureze mai multe imagini pe film, odată ajunși la Achinsk, în regiunea Krasnoiarsk din Siberia și destinația lor finală, Abakan, după alte 11 ore de tren, spre sud.

Jan descria fețele amuzate ale lumii la Achinsk atunci cînd cei patru americani încercau să găsească alimente, un loc de cazare și să obțină biletetele de tren pînă la Abakan. „Firește, nu puteam face nimic fără să atragem atenția a 99% din oameni”, nota ea. „Restul de 1% nu putea vedea, zăceau beți morți pe pămînt sau în vreun colț de care se puteau sprijini.”

Într-o vreme în care Uniunea Sovietică era practic încă izolată de lume, călătoria familiei Manhoff a atras atenția mediilor de informare americane. Într-o scurtă notă, în New York Times, se afirma că „americanii nu au călătorit niciodată înainte într-o zonă atît de îndepărtată”.

Au existat indicii și că autoritățile sovietice au înregistrat călătoriile Manhoff-ilor. În cursul vizitei la un restaurant la Achinsk, Jan nota că directorul „ne-a privit cu atenție, dar a rămas politicos”. Grupul a mîncat, a băut și a ascultat „un tînăr înalt, siberian, îmbrăcat într-o fostă uniformă militare și cu cizme negre, care a intrat și a început să cînte la acordeon... spre bucuria tuturor.” Americanii i-au cumpărat o bere.

„Și atunci s-a petrecut incidentul”, povestea Jan. „Directorul, omul care ne luase paltoanele, a venit și le-a spus tuturor că restaurantul s-a închis. Toată lumea a protestat, s-a întrebat de ce, și s-au auzit multe „po cemu”. Acordeonistul a făcut tot ce putea și a intonat un marș rusesc în timp ce americanii au plecat. Incidentul a făcut-o curioasă pe Jan: „S-a petrecut din cauza noastră? I-am dat prea mult bacșis chelnerului, nu ar fi trebuit să-i luăm o sticlă de bere muzicianului? A fost doar vina noastră? Nu vom ști niciodată”.

În anul acela și în următorul, familia Manhoff avea să facă alte multe călători. Au fost la Murmansk, portul de la Marea Arctică, baza flotei sovietice nordice și de acolo, cu trenul, pînă la Arhanghelsk. Au vizitat Kievul, în octombrie au zburat pînă în peninsula Crimea și mai departe, cu o mașină au mers de la Simferopol la Bakcisarai, Alupka și mai departe în faimoasa stațiune Ialta, ce găzduise celebra conferință la care Roosvelt, Churchill și Stalin au decis soarta Europei post-belice.

Celor doi li s-a alăturat un alt atașat militar american: lt.colonelul Howard Felchlin. În martie 1954, Martin Manhoff a călătorit, împreună cu alți trei atașați militari de-alungul întregii țări, pînă la Habarovsk, la granița cu China. Jan nu i-a însoțit.

Călătoria lor a fost supravegheată îndeaproape, iar la 25 martie, ziarul Trud - vocea puternicei organizații umbrelă a sindicatelor sovietice - a tipărit o scrisoarea către redactorul-șef al unui autor ce s-a prezentat drept conducătorul Trenului Nr. 4, Moscova-Vladivostok. În scrisoare, el se plîngea că americanii și-au făcut însemnări în timp ce traversau mai multe orașe.

„Am fost surprinși de nerușinarea cu care mai mulți reprezentanți ai lumii capitaliste și-au condus activitatea de spionaj în țara noastră” - se spunea în scrisoarea care includea o notă manuscrisă, în engleză, descriind diverse obiective de-a lungul drumului, între care poduri peste rîuri și fabrici. În ziar se pretindea că nota aparținea americanilor și că fusese găsită în compartimentul lor și articolul dezvăluia, de asemenea, numele și rangul militar al călătorilor.

la 26 mai, New York Times menționa pe prima pagină relatarea ziarului Trud și acuzația deschisă de spionaj formulată de autoritățile sovietice. Despre acuzații se relata și în The Seattle Times, ziarul citînd-o și pe mama lui Martin Manhoff ce le nega și preciza că fiul ei urma să-și încheie misiunea la Moscova în iunie. „Sper că va ieși de acolo, mă simt mult mai bine cînd este acasă” - era citată ea.

Acuzațiile publice din Trud nu au avut o urmare imediată. Martin a rămas în post la Moscova pentru încă două luni, timp în care, împreună cu Jan, a mai efectuat o călătorie la Kiev.

La 1 iunie, cei doi au părăsit definitiv Uniunea Sovietică, plecînd la bordul unui tren cu destinația Helsinki.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG