Linkuri accesibilitate

Vasile Botnaru în dialog cu scriitorul Vladimir Beșleagă, părintele Vasile Ciobanu și editorul Gheorghe Erizanu (Cartier).


Intrucât astăzi este o zi deosebită pentru creştinii ortodocşi, am găsit de cuviinţă să propun pentru discuţie şi un subiect mai deosebit, pe potriva invitaţilor mei deosebiţi. Vom vorbi despre icoane, dar fără pretenţia de a ne adânci în etimologie sau în clasificări academice. Mai curând aş prefera să vorbim despre icoană din perspectiva mea. A unui neavizat, chiar a unui ageamiu, care ştie, ori mai curând intuieşte, că atunci când îngenunchează în faţa unei icoane, se află în faţa unei porţi ce face posibilă conectarea interspaţială, sau în faţa unei priviri ce veghează îndărăt cosmogonia sufletului omenesc.

Cât de mult contează în acea clipă membrana pictată, ce face conexiunea? Aceasta întrebare, formulată ceva mai puţin sofisticat, cred că mă frământă din copilarie, când descoperisem că icoana în faţa căreia îngenunchea cu evlavie bunica Ştefania, era fisurată din spate de carii şi avea pictura înnăbuşită de patina de vremi, vorba lui Eminescu. Bunica nu se aventura atunci să caute vorbele cele mai convingatoare pentru un nătăfleaţă de la o școală ateistă, ci doar mă îndemna să fac corect semnul crucii, stând cu faţa spre scândurelele alea pictate, din care ningea mereu cu faina de lemn. Astăzi, iată, că am ocazia să pun acea întrebare în faţa unor interlocutori docţi şi chemaţi.

Vasile Ciobanu, Vladimir Beșleagă și Gheorghe Erizanu în studioul Europei Libere
În studioul de la Chişinău al Europei Libere se află scriitorul Vladimir Beşleagă, protoiereul Vasile Ciobanu, parohul bisericii Sfântul Nicolae din satul Costeşti, raionul Ialoveni, şi Gheorghe Erizanu, directorul editurii Cartier.





Punct și de la Capăt despre credință, icoane și societatea moldovenească după 1990


Astăzi veţi auzi prima parte a discuţiei de la masa rotundă, iar continuarea am programat-o pentru Duminica viitoare. Şi mai era de spus, că pentru coloana sonoră a emisiunii de astăzi am folosit piese din repertoriul Corului Union Fenosa, înregistrate cu mai mulţi ani în urmă.

Europa Liberă: Mă gândeam să discutăm despre icoane. Care sunt, dacă vreţi, în limbajul tinerilor, o interfaţă. Pentru că acolo se concentrează informaţia pentru omul, care comunică cu Dumnezeu şi totodată icoana ca un microcip, dacă vreţi, în care este concentrată informaţia asta transmisă din generaţie în generaţie.

Şi atunci, părinte Vasile Ciobanu, pe Dumneavoastră vreau să vă întreb mai întâi, cât de siguri suntem noi astăzi, că această informaţie nu este distorsionată? Că închipuirea omului, care a pictat această icoană, nu
Mater Dolorosa, secolul al XVIII-lea
distorsionează informaţia adevărată, care trebuie să vină? Sau convenţionalitatea asta cât de admisibilă este? Pentru că totul e convenţional, dar am vrea să fie la maxim adevărat, pentru ca eu, comunicatorul cu Dumnezeu, să fiu sigur, că între mine şi Dumnezeu n-a intervenit factorul subiectiv al celui care a interpretat informaţia asta prin icoană.

Vasile Ciobanu:
„Icoana în sine, înseamnă un chip. Din limba greacă εικονίδιο înseamnă chip, în slavonă: obraz. Chiar de la bun început Dumnezeu a creat un chip, a creat pe om cu chipul şi asemănarea sa. Cu alte cuvinte a creat o icoană a sa. Deci, dacă e să vorbim despre icoane, începem de la creaţia omului. De atunci putem vorbi de icoane, ca chip. Şi pe urmă Dumnezeu însuşi, întrupându-se, a luat chipul omului şi astfel s-a relevat Dumnezeu cu omul şi omul cu Dumnezeu integral, în persoana lui Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu şi fiul Omului. Anume întruparea Fiului lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat, Logosul întrupat, prin Sfântul Duh şi din partea omenirii prin Fecioara Maria, este motivaţia icoanelor în ortodoxie.

Acest lucru îl confirmă şi un mare luptător împotriva iconoclasmului în secolul opt, părintele Ioan Damaschin, care în cele trei tratate ale sale despre icoane, spune că întruparea Fiului lui Dumnezeu este motivaţia şi esenţa icoanelor. Când l-am văzut aevea pe Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om, am putut să începem să-l şi pictăm.

Părintele Vasile Ciobanu
Însă icoana nu este o fotografie, nu este o pictură naturistă. Este un simbol. Este o fereastră deschisă către cer. Şi atunci, poate cum aţi spus şi Dumneavoastră, poate e şi un cip în sensul că conţine ceea ce predispune pe om spre rugăciune. Nu spre contemplaţia unei materii, sau culori, ci spre o rugăciune transcendentală, care pleacă spre prototipul chipului. Adică undeva este Maica, care ne aşteaptă. Privim la fotografie, ne e dragă fotografia, o sărutăm, dar ştim că Maica este reală, vie şi ne aşteaptă undeva şi ne e dor de ea, nu de acest carton, care îl avem în faţa noastră. Deci, comunicarea cu Dumnezeu transcedentală trece prin icoană, însă nu se opreşte la ea, ci pleacă spre prototip.”

Europa Liberă: Domnule Beşleagă?

Vladimir Beşleagă:
„Icoana este o punte de trecere dintre individ, între om, între credincios în calea lui spre Dumnezeu. Şi ar fi de presupus, cel puţin, că în lumea noastră, unde s-a extins foarte mult ceea ce se numeşte show-ul, jocul, spectacolul, faptul că în acest potop de imagini care sunt, începând de la display-ul computerului, la filme, la toate astea, totuşi răzbat chipurile, imaginile, icoanele sfinte la sufletele tinerilor noştri.

Este îmbucurător faptul şi cred că asta se datorează nu atât atracţiei, sau imboldului tinerilor propriu zis, cât influenţei celor mai vârstnici, care i-au educat şi i-au apropiat, şi i-au condus de mînuţă la biserică de mai mici. Că cei care au scăpat vârsta asta, aceia n-o să se oprească la nici o imagine sfântă. Cei care au fost duşi de părinţi, de bunei din copilărie şi au avut parte de contact cu cele sfinte, acei o să se oprească
la biserică. Deci, este o foarte mare datorie a celor vârstnici ca să-i educe, să-i apropie, să-i deprindă cu setea aceasta de lucruri sfinte, şi în special de imagini sfinte, de icoane sfinte.”

Europa Liberă: Alături de Dumneavoastră se află Gheorghe Erizanu, care are o fată de 18 ani. Pe el vreau să-l întreb, dacă el poate să vorbească în numele generaţiei tinere, cum percepe această generaţie icoana şi datoria de creştini ortodocşi. Şi eventual, să încep şi următorul compartiment: mirenii, în general, transformă icoana volens-nolens în obiect de artă, uneori în obiect de comerţ, pentru că icoana se confecţionează. Icoana, de exemplu, se licitează, un Rubliov. Dacă nu cumva atitudinea devine nepioasă atunci, când icoana chiar este confecţionată în diferite variaţiuni. Gheorghe Erizanu?

Gheorghe Erizanu:
„Noi discutăm despre icoanele din lumea ortodoxă, sau doar din lumea ortodoxă. Protestanţii, catolicii vis-a-vis de icoană situaţia este un pic altfel. Icoana a evoluat din punctul de vedere al unui specialist în domeniul artelor. Acesta ar face un istoric al icoanelor şi atunci am vedea şi o evoluţie a icoanei. După mine, icoana a rămas un pic în urmă, adică a fost apogeul Bizanţului şi după decăderea Bizanţului, icoana rămâne în urma evoluării artei occidentale.”

Europa Liberă: Dacă acceptaţi acest termen, poate un pic frivol, dacă icoana este microcipul în relaţia omului cu Dumnezeu. În momentul în care se transformă în artă icoana, nu cumva dăm dovadă de lipsă de pioşenie faţă de această icoană? Nu cumva se devalorizează sub aspectul credinţei?

Gheorghe Erizanu:
„Eu nu cred în devalorizare. Adică, bine, pictorul are nişte restricţii foarte clare, iconograful. El ştie ce este permis, ce nu este permis, evoluţia ei, încearcă să depăşească anumite limite, dar de bun simţ. Cred că
Gheorghe Erizanu
devalorizează icoana pictorul, sau iconograful, care nu reuşeşte să transmită mesajul. O icoană, care e realizată bine, nu cred că devalorizează credinţa. Şi nu crezi în Dumnezeu datorită unei icoane, sau îţi schimbi viziunea datorită unei icoane. Icoana face parte dintr-un complex de atribute ale credinţei.”

Europa Liberă: Dar icoana vândută cu 15 lei în faţa porţii de la bazar – până unde e admisibil ca această icoană să fie tirajată de aşa o manieră şi să o facă oricine? Părinte Ciobanu?

Vasile Ciobanu:
„De la bun început aş menţiona, că ortodocşii se roagă şi cu icoană şi fără icoană. Deci, icoana nu este o condiţie a relaţiei cu Dumnezeu sine qua non. Icoana este un suport, un adaos, un stimul către rugăciune. Unii au ales doar Scriptura. Scriptura există scrisă în semne semantice, Scriptura scrisă. Dar avem şi Scriptura reprezentată în culori, care a servit extraordinar de mult pentru cei neştiutori de carte pe parcursul veacurilor.

În biserica ortodoxă când intri, îi saluţi pe toţi fraţii mai mari, pe apostoli, pe sfinţii părinţi, pe martiri, pe cuvioşii părinţi. Intri acolo într-o familie. Îi vezi, îi saluţi şi, dacă doreşti, îi şi mai săruţi. Acesta este semnul dragostei. Curios lucru, că în istorie, având loc lupta, iconoclasmul, împotriva icoanelor, dar a fost şi altă extremă – iconoduria, care unii cinsteau icoanele atât de mult şi azi se întâmplă aşa ceva, care făceau din ele un fetiş, care denatura, aţi vorbit de denaturarea icoanelor.

Acum icoanele apar prin toate chioşcurile şi pe la pieţe şi în chioşcuri sunt înconjurate de o mulţime de femei dezgolite, prin care iarăşi vine ispita omenirii şi acolo vedem şi icoane. Acesta este un lucru trist pentru noi, ortodocşii, care profanăm astfel icoanele. Cu toate că există şi legea monopolului lucrurilor sfinte, care ar trebui foarte bine păzite în ţara noastră, dar nu se întâmplă. Deci, icoana profanată este păcatul nostru. Faptul că ea se vinde ca operă de artă.

Icoana n-are valoare, ca atare. Noi nu ştim câtă inspiraţie a Duhului Sfânt a plasat în ea cel care a pictat. Icoana se pictează, după cum a menţionat domnul Erizanu, după erminii speciale. Dacă vedem o icoană şi zicem că e Maica Domnului şi n-are cele trei semne distinctive, deci cele trei steluţe pe umăr şi pe frunte, care desemnează fecioria ei înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere, nu este icoana Maicii Domnului.

Erminiile au regulile sale, însă ca să pictezi o icoană trebuie şi predispoziţia apostolului şi a rugăciunii. Nu degeaba
Mîntuitorul (Andrei Rublev, c. 1420)
Andrei Rubliov, care e recunoscut în întreaga lume ca inspirat în lumini sfînte, cuviosul părinte al nostru Andrei Rubliov, care printr-o viaţă deosebită de asceză a reuşit să creeze capodopera Sfântei Treimi, care este cântată în ode şi în lumea romano-catolică, a propos. Dar dacă vorbim despre icoane se referă doar la ortodoxie, deoarece în Occident, romano-catolicii a degradat într-o statuetă, care e mai mult aproape de păpuşă, decât de tridimensionala imaginaţie a pictorilor de icoane autentice. Protestanţii au renunţat cu totul la ele.

Icoana a stimultat extraordinat de mult cultura, pictura, arta. Generaţii de pictori şi poeţi au fost inspiraţi de imaginea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Maternitatea cu Pruncul în braţe. Şi poate să evolueze într-un fel, aş zice eu. Că dacă în ziua de azi un copilaş îţi face o icoană din seminţe de fructe, sau îţi face o icoană din ce n-ar fi, e icoană deja, deoarece sufletul imaculat al copilului redă aşa cum poate el. Dar cât poate pune el acolo este tot imaculat şi inocent. Şi poate e mai aproape de icoană, decât a unui profesionist, care redă mai mult înfăţişarea carnală. Până la urmă icoana este o taină, care o simte cel ce se apropie de ea cu deosebita predispoziţie de sinceritate şi rugăciune şi dorinţa de a comunica cu Dumnezeu.”

Europa Liberă: Părinte, nu se cuvine să vă contrazic, mai ales în această emisiune.

Vasile Ciobanu:
„Ba se cuvine, dacă aveţi altă părere.”

Vasile Botnaru
Europa Liberă: Da, eu sunt purtătorul de cuvânt, sau vocea celor mulţi, care ne ascultă. Şi unii dintre ei mi-au spus mie în discuţii, că ar prefera să fie mai puţin, nu ştiu dacă e cuvântul potrivit, înzorzonată biserica, penru că asta ar costa scump. De multe ori colectele de bani, taxele se impun tocmai pentru că costă scump ornarea bisericii. Pe asta se duc foarte mulţi bani. Nu cumva biserica ar trebui să fie un pic mai ascetică, mai modestă în asta?

Vasile Ciobanu:
„Mîntuitorul a numit, pe unii oameni făţarnici i-a numit „morminte văruite pe dinafară şi cu oase pe dinăuntru”. Dacă ne plasăm numai pe exteriorul bisericii, să-i facem doar cupole aurite, iar înăuntru nimeni nu se roagă, n-am atins nimica, nu ne-am apropiat de Dumnezeu. Dar noi ne mai rugăm: Doamne, miluieşte pe cei ce iubesc podoaba casei tale, pe aceştea-i preamăreşte cu dumnezeiasca putere a Ta. Sunt cei, care dau din dragoste, care le place casa Domnului s-o împodobească. Iar Psalmul 117 zice: „Găti-voi de sărbătoare casa Domnului meu cu ramuri până la coarnele Altarului. Ceea ce poporul nostru face, când este vorba de Duminica Mare, când biserica este împodobită cu ramuri de arţar, ramuri de tei şi este ca o pădure, un loc de verdeaţă, un loc de lumină, loc de odihnă – odihneşte Doamne, sufletul robului tău, zicem noi.

Deci, a împodobi biserica este un lucru benefic. Însă dacă
Mînăstirea Sf. Trinitatea de la Rudi, sec. XVII
lăsăm doar exteriorul, într-adevăr aveţi dreptate. Şi dacă nu clădim sufletul omului, nu lucrăm asupra sufletului uman pentru a-l cultiva, atunci e clar că acestea devin secundare. Şi ele de fapt şi sunt secundare, tot ce este exterior, poleit, să zicem aşa. Dar, oricum, casa Domnului trebuie să se deosebească de celelalte. Şi când întrebi un copilaş, care este cea mai frumoasă construcţie din sat, din orice sat? Toţi mi-au răspuns, că este biserica. Deoarece acolo este o concentraţie de ceea ce se numeşte cultură, pictură, arhitectură, miniatură, broderie, lemnărie, sculptură în lemn. Tot ce se numeşte sculpură, acolo s-a păstrat, acolo sunt fortăreţele noastre de cultură şi spiritualitate, care s-au păstrat şi constituie coloana vertebrală şi cartea de vizită a nobleţei vechimii poporului nostru.”

Europa Liberă: În educaţia mea, volens-nolens, am un exemplu foarte concludent pentru mine. În satul meu, Cinişeuţi, existau două biserici. Una a fost doborâtă de regimul sovietic şi pe locul acela au încercat să construiască casă de cultură. S-a ratat de două sau de trei ori această construcţie.

Vasile Ciobanu:
„Distrugând cultura.”

Europa Liberă: Da. Şi acum, în sfârşit, se construieşte o ceasovne. Asta e maxim ce poate satul, ca să-şi amintească de acel loc sfânt. Vreau să-l întreb pe domnul Beşleagă şi pe editorul de cărţi Gheorghe Erizanu, dacă oamenii, după o lungă experineţă creştină, după ce se declară în proporţie de 97 % moldovenii creştini ortodocşi, sunt suficient de buni cunoscători ai ortodoxiei? Ai iconografiei? Când intră în biserică, de exemplu, ei pot să deosebească un fals, despre care spune părintele Vasile, de o icoană autentică, în cazul Maicii Domnului? Sau un Sfânt Gheorghe să-l deosebească de Sfântul Vasile? Domnule Beşleagă?

Vladimir Beşleagă:
„Desigur, vorbim despre icoanele în cadrul ortodoxiei – trebuie să ne amintim că ortodoxia nu a parcurs o evoluţie, aşa cum s-a întâmplat în Occident, unde pornim de la întâmplările sfinte, artiştii renaşterii şi mai târziu au realizat opere de artă de importanţă estetică. În ortodoxie, chiar şi după căderea Bizanţului s-au păstrat aceleeaşi modele. Nu s-a produs o evoluţie. Pentru că asta este ortodoxia. Deci, a păstrat tradiţia, aşa cum a fost ea cândva.

Al doilea moment, odată ce am amintit de rolul de interfaţă, cum a spus domnul Vasile Botnaru, între credincios şi Dumnezeu al icoanelor, eu mi-am amintit, că în cartea românească de învăţătură a Mitropolitului Varlaam, într-una din predici spune aşa: Dacă pîinea sfinţită, prescura, sau prin analogie să zicem şi o imagine, se deteriorează, prinde mucegai, asta nicidecum nu schimbă harul, adică nu alterează. Asta este partea materială. Partea spirituală, partea sfântă care simbolizează, nu are de suferit. Chiar dacă face cineva o icoană mai puţin reuşită sau ceva, asta încă nu înseamnă că compromite harul sfânt, sau harul dumnezeiesc, spre care ne cheamă.

După ʼ90, când a pornit refacerea, şi reconstruirea, şi împodobirea bisericilor, când s-au deschis dreptul ăsta, au dat năvală mulţi meseriaşi, care s-au apucat să picteze, să deseneze biserici, că habar nu aveau ei. Îi chemau ba de colo, ba de colo, chiar am văzut şi eu, care făceau lucruri absolut fără nici o inspiraţie.”

Europa Liberă: Bine, dar nici nu avem un Michelangelo.

Vladimir Beşleagă:
„Ştiu şi am aflat cu mare mirare, surpriză şi plăcere, că talentatul nostru pictor Igor Vieru în tinereţele lui a fost pictor de biserici, de icoane în România. Când învăţa el acolo şi făcea şcoală de arte frumoase, în acelaşi timp practica. Deci exista o mişcare în lumea artiştilor plastici, a pictorilor, care se specializau, sau aveau vocaţie, simţeau vocaţia. Nu ştiu dacă există în seminarele teologice specialişti de pictură, de icoane. Să ne spună părintele.”

Vasile Ciobanu:
„La noi, în Republica Moldova ca atare, o şcoală autentică de iconografie, de izografie, care să-i înveţe pe pictori, nu există. Însă există mai multe facultăţi din România şi din Rusia. De exemplu, la Iaşi este o şcoală de izografie, unde se pregătesc în cel mai minuţios mod pictorii de icoane, în canoanele iconografiei, izografiei. Desigur, că la şcolile teologice din Republica Moldova se studiază arta creştină, unde se dau şi noţiuni despre iconografie – ce este o icoană şi ce nu este icoană.

Desigur, cum a zis domnul Vladimir, au dat năvală. Au dat
Sf. Gheorghe pictat de Mihail Leontovici, secolul XVIII-XIX
năvală, că era şi chestiune de câştig. Şi alţii nepregătiţi să ştie ce este o icoană. Şi iată, că avem în mai multe biserici de la noi picturi din acelea, care sunt mai mult copilăreşti aşa, dar nu sunt copilăreşti, că sunt făcute de maturi. Şi la un moment dat, când dai să schimbi cu o icoană autentică, bizantină, care este cu adevărat icoană, atunci poporul se revoltă. Că el s-a deprins cu acelea şi nu le mai înţelege pe astea.

Deci, poporul şi el trebuie pregătit într-un rafinament al icoanei, care nu s-a păstrat. Peste noi a trecut buldozerul, vă închipuiţi, că toate tezaurele noastre au fost spulberate. Cât priveşte evoluţia, statica în biserica ortodoxă. Dacă e vorba de biserica ortodoxă, mai mult este o statornicie. Şi modernitatea nu poate fi statornicie, deoarece modernitatea ţine de noţiunea de modă. Şi atunci aceasta este ca o domnişoară foarte capricioasă, care vine şi pleacă, vine şi pleacă, mereu se schimbă. Adică, a zice că eşti modern, ai zice că eşti de azi pe mîine, dar a zice că eşti statornic, eşti bine înfipt în pământ şi ai coloană vertebrală. Deci, biserica ortodoxă se fereşte de modă şi modernisme. Dar nu înseamnă că n-a evoluat chiar nimic. Vedeţi, de exemplu, Sofrino, ce produce Sofrino, ce icoane frumoase, împodobite bine. Dar sunt din astea făcute la...”

Europa Liberă: Tirajate.

Vasile Ciobanu:
„Tirajate, da. În timp ce în artă, în general, se preţuieşte manopera. Lucrarea făcută de mână, icoana autentică. Ei, lipovenii aici au păstrat doar icoane autentice şi aici este un plus al lor. Icoana autentică e icoana pictată. Icoana tirajată deja nu mai este aşa. Cu toate că este foarte frumoasă, dar acolo n-a suflat Duhul omului şi mînuţa lui.”

Europa Liberă: Întrebarea, pe care am adresat-o şi lui Gheorghe Erizanu, dacă practicanţii credinţei ortodoxe sunt deja, sau încă în cale spre a cunoaşte icoana autentică. De a deosebi o icoană tirajată. Sau, în general, ornarea bisericii pentru ei câtă importanţă are? Despre ambianţa de la Chişinău vorbim, în primul rând, unde există deja, din păcate, o competiţie între biserici. O luptă pentru enoriaşi şi din cauza asta, eventual, ne referim mai târziu, dispare şi atitudinea pioasă faţă de locaş şi faţă de slujitori.

Vasile Ciobanu:
„Aţi cruţat, aţi zis competiţie, dar uneori mai facem şi concurenţă, fărească Dumnezeu.”

Europa Liberă: Da, din păcate.

Gheorghe Erizanu:
„Eu nu cred, că enoriaşii ar trebui să fie docţi în arta icoanelor. Contează ce simt ei atunci, când intră în biserici. Pe de altă parte, părintele are dreptate când spune, că nu poţi vinde o icoană tirajată lângă o revistă Playboy, care stă în chioşcurile de ziare. Dar asta este o problemă ca foarte multe probleme, la care încă nu s-a ajuns la ele.”

Europa Liberă: A cui, a propos, problemă e? A statului? Sau a bisericii? Sau a noastră, a celor care tolerăm?

Gheorghe Erizanu:
„Până la urmă problema statului sau problema bisericii este problema societăţii. Fiindcă şi statul, şi biserica sunt ale oamenilor.”

Europa Liberă: Adică, degeaba sunt despărţite prin lege.

Vasile Ciobanu:
„De jure da, dar de facto – nu.”

Gheorghe Erizanu:
„Vorbeam de icoane, sau iconografia ortodoxă s-a oprit la Rubliov. Pe de altă parte, biserica din
Sfînta Treime (Andrei Rubliov, 1422-27)
Kiev a fost pictată la începutul secolului 20 de Vrubel şi este complet neobişnuit pentru iconografia rusă ceea ce a prezentat el. Eu nu cunosc toate dedesubturile.”

Vasile Ciobanu: „Mai are şi demonul lui Vrubel.”

Gheorghe Erizanu:
„Cum au fost acceptate icoanele făcute de Vrubel. Sau în Franţa, Marc Chagall are pictate vitralii în biserică. Şi iarăşi este complet neobişnuit, în fond, felul de a fi şi faptul că ortodocşii fac icoane, care sunt mai colorate. Protestanţii nu au nimic, care au apărut dintr-un protest, atunci la 1517, în octombrie pare-se că. Catolicii se limitează doar la statui. În fond, caracterizează felul de a fi al oamenilor.

Pe mine un pic mă deranjează atunci, când preoţii noştri încearcă să spună, că credinţa ortodoxă este unica şi cea dreaptă. Eu sunt un pic mai tolerant în această privinţă şi nu văd cu ochi buni această încrâncenare a ortodocşilor ca să declare, că doar această credinţă este bună. Fiindcă moldovenii puteau astăzi cu acelaşi succes astăzi să vorbească despre catolicism, dacă se schimba un pic situaţia la 1400, când Alexandru cel Bun...”

Europa Liberă: Sau puteau să fie şi musulmani.

Gheorghe Erizanu:
„Sau puteau ulterior să fie şi musulmani. Şi atunci eram aceeaşi oameni, adică modelaţi de religie, dar eram oameni, în primul rând. Asta e. Ceea ce ţine de anii ʼ90, când foarte mulţi pictori au intrat în biserici şi au pictat. Este şi un lucru foarte bun aici, fiindcă foarte mulţi pictori talentaţi au pictat în biserici, au studiat. Adică nu putem spune, că meseriaşii s-au dus şi au început a picta, pur şi simplu. În primul rând, ei au citit, au studiat. Şcoala iconografică nu exista atunci, trebuia cineva să facă acest lucru. Nu zic, au nimerit şi pictori întâmplători, sau în anumite sate, sau în anumite locuri au nimerit şi alt fel de pictori. Dar nu putem spune, că a fost un lucru rău ceea ce s-a întâmplat în anii ʼ90.”

Vasile Ciobanu: „Dacă îmi permiteţi.”

Europa Liberă: Da, vă rog, părinte.

Vasile Ciobanu:
„Cu referinţă la ortodoxie în raport cu romano-catolicismul şi protestantismul. Noi suntem catolici. Ortodocşii sunt catolici. De aceea grecii, în varianta greacă a simbolului credinţei, Crezul, ei zic aşa: Καθολική και Αποστολική Εκκλησία - Cea sobornicească şi apostolească biserică. Şi patriarhul Gruziei se numeşte Catolicos al întregii Gruzii. Deci, suntem catolici. Nu suntem romano-catolici. Aici lucrurile trebuiesc foarte bine deosebite.

Ortodoxia înseamnă statornicie. Ortodoxia înseamnă plinătate. Eu am comunicat cu romano-catolicii doi ani şi jumătate în biserica din Cuba, cunosc foarte bine din înăuntru fenomenul romano-catolic. Am văzut foarte mulţi oameni sinceri, mulţi oameni rugători. Am văzut la statuia Maicii Domnului o mulţime de ochelari şi proteze lăsaţi acolo după vindecarea, care au primti-o acolo. Primeşte har şi rugăciune cei care se roagă.

Însă noi, prima mie de ani, ortodoxia a fost una. Ortodoxia a fost una, prima mie de ani, până la anul 1054, portughezii şi spaniolii, până la invazia arabă. Şi acuma revin la ortodoxie mare parte din ei. Însă ortodoxia nu mai are de a face cu fenomene ca cruciadele, ca prigonirea lui Giordano Bruno, Galileo Galilei. Toate astea se referă nu la ortodoxie. Ortodoxia este plinătate. Acest lucru l-am înţeles pe parcursul vieţii mele, căci am văzut şi eu din năuntru ce înseamnă una, ce înseamnă alta. Cu protestanţii am comunicat şi în tinereţele mele şi acuma comunic. Da, au păstrat Scriptura, au păstrat multe, dar multe le-au cedat, anume ca să placă lumii moderne.”

Europa Liberă: Părinte, daţi-mi voie să intervin cu întrebarea profanului. Şi întrebarea profanului este iertată. Cu toate că profan şi profanare vin de la aceeaşi rădăcină. După logica, pe care de fapt a atins-o Gheorghe Erizanu, rugăciunea unui om, că noi suntem oameni în primul rând, ajunge la Dumnezeu ca pârăiaşele în mare, pe diferite căi. De la unul care crede în Buddha, de la unul care crede în Mohamed. La un Dumnezeu ajunge rugăciunea? Sau nu?

Vasile Ciobanu:
„Nu putem să-l punem pe Buddha şi pe Mohamed alături de Hristos. Hristos pentru noi este clar şi categoric – Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.”

Europa Liberă: Dar prin puterea rugăciunii.

Vasile Ciobanu:
„Puterea rugăciunii o măsoară Dumnezeu, desigur. Dar Dumnezeul nostru este şi Mîntuitorul Isus Hristos a zis – pe voi v-am ales neam sfânt, preoţie împărătească. Deci, plinătatea aceasta care se dăruieşte, plinătatea harului care există, este dăruită. Veniţi şi luaţi cât vreţi.”
XS
SM
MD
LG