Scăpată din menghina sistemului totalitar sovietic, religia a proliferat vizibil în ultimii 20 de ani. S-au deschis şi s-au construit noi biserici în care au dat buzna oamenii văduviţi decenii de cuvîntul Domnului. Au reînviat toate sărbătorile religioase, între care şi sărbătorile foarte importante de Paşti. Această resurecţie spectaculoasă a arătat poate cel mai bine inconsistenţa ideologiei comuniste, mulată pe ateismul agresiv.
Realitatea cu amănuntul și cu Iulian Ciocan
Am remarcat, în ultimii 20 de ani, că de sărbătorile creştine, bisericile devin neîncăpătoare pentru miile de cetăţeni ai Moldovei independente. De sărbători am mereu impresia că ţara se transformă într-o imensă colectivitate a oamenilor cucernici, pioşi, blajini, drepţi şi buni la suflet, miloşi şi altruişti. Şi mereu îmi trece un gînd năstruşnic prin minte: păi, cu atîţia oameni buni s-ar putea răsturna munţi în ţara asta, s-ar putea obţine rezultate fantastice în plan social-economic.
Ei bine, ţara se descurcă foarte prost. În ciuda existenţei atîtor oameni buni şi pioşi, avem în continuare funcţionari şi politicieni blazaţi-acriţi, avem şi corupţie, şi economie subterană, şi multă răutate, şi multă indiferenţă. Iar dacă stai să aduni laolaltă toate cazurile regretabile, în care egoismul şi răutatea se manifestă cu prisosinţă, poţi constata un fapt uluitor: aceeaşi ţară se transformă într-o imensă colectivitate a oamenilor răi, făţarnici, egoişti, încrîncenaţi, insensibili.
Privită din perspectiva sărbătorilor, ţara e însăşi cucernicia, dar văzută din perspectiva vieţii de zi cu zi aceeaşi ţară devine dizgraţioasă. Şi atunci, în mod normal, se iscă întrebarea: păi, cum e posibil lucru acesta?
Ultimii 20 de ani, în ciuda renaşterii religiei, mi se par şi o epocă a proliferării răutăţii. După 20 de ani de tranziţie moldovenească am ajuns şi eu să împărtăşesc o idee cunoscută: Dacă nu poţi face un bine, măcar nu face ceva rău!
