Linkuri accesibilitate

Alexandra Pitlik-Zacon: „Nu goana după bani îi mînă pe moldoveni în străinătate. Oamenii se tem de nerespectarea legii.”


La microfon e Vasile Botnaru, autorul şi prezentatorul emisiunii Punct şi de la capăt. Despre moldovenii plecaţi în căutarea unei vieţi mai bune pe alte meleaguri ştim suficient de multe ca să ne dăm seama că de fapt nu ştim despre ei mare lucru. De fapt, despre noi. Şi asta pentru că, aşa cum spunea Lev Tolstoi, oricât de asemănătoare par să fie poveştile familiilor rupte în bucăţi odată cu plecarea rudelor în străinătate, fiecare din aceste istorii are elemente de unicitate, dar şi puncte comune, ca şi mărgele însăilate într-o armonie haotică. Iată de ce astăzi nu am pretenţia să dezbat probleme derivate din migraţia de muncă şi nici nu am să mă las ispitit de fenomenologie. Pur şi simplu, am ocazia să stau de vorbă cu o persoană care are în spate o şedere de doisprezece ani în Austria şi mi se pare firesc să încerc să aflu ce a învăţat din această experienţă. Mai ales că Alexandra Pitlik-Zacon, astfel se numeşte interlocutoarea mea de astăzi, valorifică retroactiv această experienţă în poezie şi este deja la a şaptea plachetă.

*

Aşadar, în studioul de la Chişinău al Europei Libere se află cetăţeana austriacă Alexandra Pitlik-Zacon, originară din Moldova, absolventă a Institutului pedagogic din Tiraspol, autoare a şapte plachete de versuri despre viaţa oamenilor plecaţi în străinătate.

Europa Liberă: Acum am în faţă nişte cărţi de poezie, chiar şi pentru copii, despre ce înseamnă plecarea moldovenilor. Nu cumva este un paleativ? Nu cumva este un analgetic? De fapt, ce vreţi să obţineţi?

Alexandra Pitlik-Zacon: „Nu pot să vă răspund la această întrebare. Doar pot să vă spun că a apărut inspiraţia, pe neaşteptate. Ceea ce am simţit, am scris şi cei care o citesc, primesc acest mesaj involuntar. Este o durere şi o pagină adevărată din istoria naţiunii noastre.”

Europa Liberă: Ştiţi, când pornim subiectul ăsta, de multe ori străinii încearcă să spună, că au mai păţit-o şi alţii. Portughezii, ca să nu spunem despre irlandezi, despre italienii, care au umplut America. E dureros acum, în prima fază, dar finalmente s-ar putea să fie un efect benefic. Dincolo de faptul, că sacrificiul ăsta, al celor plecaţi, inclusiv al Dumneavoastră, pentru moldovenii rămaşi, înseamnă o cifră anume de transferuri băneşti. Fără aceste transferuri, oamenii s-ar descurca foarte rău.

Alexandra Pitlik Zacon
Alexandra Pitlik-Zacon: „Da, sunt de acord cu asta. Oamenii care au rămas aici, şi chiar cei care au plecat nu se plâng. Noi greu împăcăm sufletul. Noi n-am trăit niciodată bogaţi şi n-am avut niciodată de toate. Noi, când am ajuns la o răscruce a drumului, unde trebuia să alegem - să rămânem în ţară şi să ne chinuim într-un fel mai departe, dacă avem copii şi nu putem să-i învăţăm, avem părinţi bătrâni şi nu-i putem să-i lecuim, unde e ieşirea? Noi am văzut ieşirea peste hotare. Da, aveţi dreptate. La capitolul acesta noi ne-am mai îmbogăţit, într-un fel.”

Europa Liberă: Acolo, în străinătate, aceste trăiri, aceste răni deschise sunt individuale? Sau rezonează?

Alexandra Pitlik-Zacon: „Eu cred că sunt individuale. Fiind în străinătate de atâţia ani, am întâlnit diferiţi oameni. Pe marea majoritate îi doare sufletul după ţară, după cei rămaşi. Dar sunt şi din acei, că mă duc şi eu acasă aşa, că mă rog, dar e bine, că am scăpat de sărăcia asta, de toate, de nerespectarea legii. Aici oricum mă simt mai protejată, lumea e cu o cultură mai înaltă şi mă simt foarte bine. Sunt rarităţi, dar sunt. De aceea vreau să spun că e individual. Doar sunt şi mame, care au părăsit copii şi se simt destul de bine acolo, şi asigurate şi ele socot că trimiţind bani, şi-au rezolvat problema. Şi dacă nu le dau căldură, ei n-au să primească căldura asta. Am observat-o în familiile în ţara unde trăiesc, sunt mulţi părinţi la casele de bătrâni şi copiii nu-i prea vizitează. Dar nu-i vizitează pentru că nu le-au dat căldură copiilor, şi copii nu dau căldura înapoi. La noi până când, până când încă nu ne plângem, dar trebuie să batem clopotul de alarmă.”

Europa Liberă: Eu am găsit o poezie, în care vă adresaţi, presupun eu, şi fiicei Dumneavoastră, dar şi copiilor în situaţia fiicei Dumneavoastră, care au fost luaţi în străinătate, fără ca să fie întrebaţi, fără ca să aibă dreptul de a decide. Întrebarea mea este, dacă copiii împărtăşesc gândurile Dumneavoastră, sau ei se adaptează? Se cicatrizează rănile?

Alexandra Pitlik-Zacon: „O ştim cu toţii că împrejurările determină conştiinţa. Şi copiii noştri, care sunt luaţi la o vârstă mai mică în străinătate, ei se schimbă. Dar datoria noastră, a părinţilor e să le dăm de înţeles, că au o rădăcină, că au bunei, au rude în ţara, de unde au plecat, unde sunt aşteptaţi, că omul fără rădăcină e ca o frunză pe ape. Datoria noastră, indiferent la ce vârstă luăm copiii în străinătate, e să ştie că au o limbă, să ştie că au rude şi ei sunt cineva în lumea asta.”

Europa Liberă: Dar nu le faceţi un deserviciu, doamna Alexandra? Pentru că ei trebuie, dimpotrivă, cât mai repede să se integreze, să facă faţă provocărilor din societatea în care i-aţi dus Dumneavoastră? Prin această încărcătură sentimentală nu cumva le puneţi nişte cătuşe, le legaţi nişte ghiulele de picioare?

Alexandra Pitlik Zacon
Alexandra Pitlik-Zacon: „Nu, depinde de intelectul părintelui. Asta e părerea mea. Dacă părintele face o ideologie a lui personală, că nu te uita acolo, că acolo e sărăcie, acolo nu-i cultură, tu, dragul mamii, învaţă limba străină, lasă că a ta o înveţi, n-o înveţi. Acum nu e principalul româna, principalul e să cunoşti engleza, germana, italiana şi mergi mai departe. Mulţi părinţi se plâng că iată, l-am adus şi s-a apucat de fumat, şi-a pus inele pe nas, pe la sprinceană, şi-a făcut tatuaje, s-a dat cu lumea de acolo şi pe mine nu mă aranjează chestia asta.

Da, sunt copii, dar totuşi eu vreau să spun că simţind pe pielea mea, că am adus fata la 14 ani, o perioadă foarte dificilă, când îi iei de la prieteni, îi aduci într-o ţară, el nu cunoaşte limba, el este ignorat, într-un fel, de societate. Asta este foarte greu să ţii piept acestei chestiuni. Dar dacă de acasă i-ai transmis dragostea de mic de muzica populară, de limba maternă, de dragostea faţă de bunei, de prieteni, el o ia cu el în străinătate. Şi el se acomodează. Da, el vede unele chestii, dar totuşi el le vede puţin cu ochii din Basarabia.”

Europa Liberă: Citiţi-mi poezia, care adineaori mi-o citiserăţi.

Alexandra Pitlik-Zacon:
„Poezia „Soarta” a venit după ce am aflat despre soarta tragică a unei femei, care a fost în Austria vreo câţiva ani. Şi a venit acasă, i-a dat bani soţului, copiilor şi s-a întors înapoi în Austria şi s-a îmbolnăvit. Şi a decedat acolo, fără ca să fie sunată măcar de fiică şi într-adevăr şi-a scris soarta ei tragică într-un caet, care se mai păstrează la o soră de-a ei, dar ea a decedat acolo. Şi soarta tragică a acestei femei, din păcate, e tipică pentru multe femei, care au decedat în străinătate.

„ -Auziţi, pleacă Maria, se vorbeşte tot prin sate,
Ştie chiar şi primăria – pleacă în străinătate.
A fost dusă şi tot dusă, cu maşini şi prin vagoane,
Era tristă şi supusă, de urcau prin camioane.
Ea ajunse în altă ţară, unde lumea e străină.
Dar şi-acolo iarnă, vară, sunt şi nopţi cu lună plină.
Trebuia să se deprindă şi cu lucrul, şi cu graiul.
N-avea timp pentru oglindă, că amar îi era traiul.
Soţul deseori o sună – recunoaşte că cinsteşte.
El nu bea de viaţă bună, băutura linişteşte.
O tot roagă să se întoarcă în familie, la copii,
Ca să-i vadă cum se joacă, cum mai fac şi ghiduşii.
Dar s-a îmbolnăvit Maria, sănătatea n-o slujeşte.
Şi stăpâna cu furie, zilnic o tot cicăleşte.
E bolnavă, nu e moartă. Stă în pat şi plânge încet.
Şi descrie a ei soartă într-un subţirel caiet.
Bate clopotul a jale. Doi copii micuţi suspină.
Mama din străinătate de acum n-o să mai vină.”

Europa Liberă: Am mai multe întrebări, care au apărut, după ce am auzit aceste versuri. Prima este legată de copii. Dumneavoastră v-aţi luat copilul la o vârstă dificilă, aşa cum aţi spus. Alţii preferă să-i lase acasă, în grija bunicilor. La părerea Dumneavoastră, că aveţi şi educaţie pedagogică – cum este mai recomandabil pentru nişte părinţi, dacă ar fi să le daţi sfaturi. Să facă tot posibilul să-i ia în străinătate? Să-i rupă de aici, din ogradă, din braţele bunicilor, sau să-i lase la distanţă?

Alexandra Pitlik-Zacon: „E o întrebare, care nu are numai un răspuns. Depinde cu cine-l lasă. Desigur, nu poate bunica şi bunelul să le dea căldura. Dar oricum înţelepciunea buneilor e mai presus întotdeauna decât înţelepciunea părinţilor, dar asta e o chestie naturală, asta e viaţa. Fiecare din noi, după atâta practică de viaţă, poate să dea mai mult nepoţilor, decât părinţii copiilor, într-o măsură oarecare. Căldura, cumsecădenia. Da, părinţii noştri n-au speciale studii, dar i-a învăţat viaţa şi nu poate să-i înveţe pe copii ceva rău. Dar depinde şi pe cât timp îi lăsăm şi dacă îi luăm în străinătate, să fim cu ei, nu că mai duri.”

Europa Liberă: Eu înţeleg că variantă ideală nu există. Pentru că luatul în străinătate are părţile negative şi pozitive. Şi lăsatul la fel. Dar, punând în balanţă, experienţa Dumneavoastră ce vă spune? Experienţa de mamă, de pedagog, de scriitoare.

Alexandra Pitlik Zacon
Alexandra Pitlik-Zacon: „Mai bine, desigur să-i ia cu ei. E foarte greu cu legalizarea, dar mai bine să fie copii alături de părinţi. Aşa mi-a zâmbit norocul că am luat copilul şi l-am dat la şcoală, dar am o prietenă, care şi-a luat fata de 16 ani şi a muncit şi până în prezent munceşte la negru, cu mama alături. Nu i-a dat un viitor. Adică noi după 50 de ani, sau după 40 dacă am plecat, oricum noi viaţa am trăit-o. Am avut o familie, am avut un soţ, am avut studii. Nu vreau să spun că după 40 viaţa a trecut şi nu ne mai interesează viitorul, dar e o chestie care...să luăm copiii şi să nu le dăm studii acolo şi să-i impunem să se căsătorească cu cineva de dragul legalizării, sau de dragul banilor, asta e un păcat al părinţilor.”

Europa Liberă: De mai mulţi ani Basarabia are reputaţia proastă de furnizor de femei, care se vindeau, sau erau vândute.

Alexandra Pitlik-Zacon: „Da.”

Europa Liberă: Traficul de fiinţe umane a ajuns un fenomen tipic, din păcate, şi s-au făcut campanii, ca să oprească sursa asta, care s-a mutat la ţară, în sate, unde erau racolate fete tinere şi fără discernământ. Cum suportaţi reputaţia asta, care nu se referă la Dumneavoastră? Sunt convins, că aţi avut situaţii, care v-au tratat prin extensiune – că sunteţi din Basarabia, că sunteţi din Moldova, deci prin urmare faceţi parte din acest contingent prin definiţie. Cum vă simţiţi în această ipostază? Aşa cum eu uneori mă simt tratat jurnalist şi îmi spune că toţi sunteţi de vânzare, sau de cumpărat. Şi eu mă simt prost, deşi nu port nici o vină. Dumneavoastră cum înfruntaţi asta? Şi dacă încercaţi pe micul Dumneavoastră teren să combateţi, sau nu are rost?

Alexandra Pitlik-Zacon: „Eu vreau să vă spun cu asta eu m-am întâlnit. Şi nu e secret că s-au întâlnit şi alte femei. Numai că unele spun această chestiune şi altele n-o spun. Dar aceasta e realitatea. Şi în toată lumea, noi fiind în altă ţară, unii străini au închipuirea că noi am merge la orişice, numai ca să câştigăm bani.”

Europa Liberă: Adică, pradă uşoară.

Alexandra Pitlik-Zacon: „Da. Pradă uşoară. Aşa mi-a fost soarta că deja plecasem în ţară străină şi nu mai aveam soţ. La ce mi-a dat Dumnezeu, iată soţul, cu care suntem împreună de 10 ani, mi-a dat prima întrebare – îţi trăiesc părinţii? Ce munceşti? Deşi multe vroiau să mă convingă ca eu să ascund adevărul, că eu muncesc în case şi sunt slugă, dar eu am spus adevărul. La ce soţul mi-a răspuns: eu mă închin voinţei voastre, a femeilor din străinătate, care veniţi fără să ştiţi unde veniţi, la ce veniţi, neştiind limba şi voi vă luptaţi să ajutaţi celor de acolo. Asta este un eroism.”

Europa Liberă: Dar soţul Dumneavoastră este o excepţie? Sau multă lume, totuşi, tratează moldovencele în felul ăsta?

Alexandra Pitlik-Zacon: „Nu e o excepţie. Vreau să vă spun că sunt deja oameni, şi de artă, şi businessmeni, care se căsătoresc cu femeile moldovence şi au o stimă şi un respect nemaipomenit, pentru că generaţia noastră, prin educaţia mamelor noastre, am primit să fim soţii devotate, să fim soră medicală, bucătăreasă, o mamă bună şi grijulie şi o soţie, care îşi respectă soţul. Şi iată i-a făcut pe acei bărbaţi să tindă spre femei. El nu mai vrea încă un bărbat alături de el. El vrea o femeie, o femeie bună şi să simtă sufletul, să-l ajute. Şi ei răsplătesc cu devotamentul lor, cu respectul.”

Europa Liberă: Dar banii nu-i răsfaţă pe moldoveni? Pe moldovence, în special? Nu prind a avea şi ele fiţe? De care vedem şi aici, acasă suficiente.

Alexandra Pitlik-Zacon: „Aceasta tot e o chestie pur individuală. Noi avem gustul de a ne îmbrăca frumos. Asta pe noi ne caracterizează, Noi ne vedem, atât rusoaicele, cât şi moldovencele ca uleiul în apă. Noi ieşim la suprafaţă prin aspectul grijuliu. Nu vreau să spun că austriencele nu se îmbracă, dar oricum noi ţinem la exteriorul nostru. Chiar multe stăpâne se miră, că vine sluga într-un fel îmbrăcată mai elegant decât însăşi stăpâna. Şi ele nu înţeleg de ce. Dar, într-adevăr, dacă e să mă întorc la întrebarea, care mi-aţi dat-o – sunt femei, care folosesc la o etapă bărbatul ca un pod de trecere spre următoarea etapă. Şi când nu mai e necesar, când e legalizată, posedă limba, îl părăsesc. Dar poate să fie părăsit din chestia, că în străinătate a avea un bărbat străin eşti dublu străină. Şi e o altă chestie foarte interesantă – ruşii cu rusoaicele, moldovenii cu moldovencele au teritoriul ţării lor în teritoriul străin. Şi vii acasă şi vorbeşti în limba ta şi nu te simţi atât de înstrăinat. Adică, sufleteşte nouă şi mie personal asta îmi lipseşte.”

Europa Liberă: Ştim, din povestiri, din documentare, un pol de atracţie este, de exemplu, microbuzul, care aduce colete de acasă. În sensul ăsta, poli spirituali există deja în diasporă, în comunităţile cunoscute?

Alexandra Pitlik-Zacon: „Contingentul de basarabeni veniţi, ca să-i numim basarabeni, ca să ne dăm seama, pentru că uneori românii ne spun că noi avem şi noi Moldovă, din care Moldovă voi sunteţi? Comparativ cu Italia noi nu ieşim în piaţă aşa deschis, cum o fac moldovenii în Italia. Asta la Viena nu se obişnuieşte, pentru că au fost arestaţi mulţi şi au fost închişi pe o perioadă, poate şi trimişi şi acasă. Şi de aceea se întâlnesc moldovenii, sau moldovencele la biserica rusească şi la biserica românească. Duminicile.”

Europa Liberă: În condiţiile în care moldovenii trimit bani, este logic ca autorităţile să vrea ca oamenii să stea în continuare acolo. Pe de altă parte, se şubrezeşte demografic populaţia din Moldova. Deci, băţul e cu două capete. Cum credeţi, o să se întoarcă moldovenii înapoi? Şi mai ales, ce motivaţie o să aibă?

Alexandra Pitlik-Zacon: „Pe oameni nu-i sperie satul prăpădit. Că noi suntem o naţiune muncitoare şi noi muncim, dar noi să ştim pentru ce muncim, asta e o chestie. Dar oamenii se tem de nerespectarea legii. Adică, noi nu suntem egali în faţa legii. Şi ca să-ţi faci o afacere la noi, sunt trepte să plăteşti dijma asta la noi, ori cum se mai numeşte, diferitor instanţe, că ţie nu-ţi mai rămâne nimic şi omul este neajutorat. Da, el investeşte, el nu are garanţie, corupţia. E teama de corupţie. Şi el ştie ca să fie remunerat, poate nu o mie de euro, să fie 300 de euro, cinci poate să fie. Nu e atât goana pentru bani, cât ei se simt neajutoraţi şi neapăraţi de stat.

În primii ani, vă daţi seama, când veneam şi priveam la familiile acestea cu mulţi copii, chiar fratele cu şase băieţi, trei studenţi, din greu. Şi eu veneam şi le muream de milă, într-un fel. Dar văzând, că lumea acolo moare de depresie, că n-au ce face, asta e mai straşnic. Omul trăieşte atât cât e în dinamism, când el are un scop, pentru ce el munceşte. Dar când face ceva şi vine şi-i ia statul, sau aceşti băieţi, care-s pentru armată pregătiţi. Statul nu-şi bate capul de copii, cum îi creşti, până când vine timpul de armată. Aşa? Şi dacă e un focar în ţară, îi ia copilul, fără să-l întrebe cum l-a crescut părintele. Asta e o nedreptate, care îi doare pe oameni. Pe om îl doare nedreptatea şi nu-l doare că s-a sculat la cinci dimineaţa şi până la 12 de noaptea a lucrat în grădină, ori pe dealul colhozului, că la noi s-a păstrat colhozul, colhozul Glia la Sudul Moldovei. Dar îi afectează iată nedreptatea asta.”

Europa Liberă: Aţi pomenit încă de un aspect, pe care l-am auzit în folclorul românesc, că n-aţi stat cu noi să mâncaţi salamul. N-aţi stat cu noi să înduraţi socialismul, prin urmare n-aveţi dreptul la decizie. Sunt convins că şi Dumneavoastră când faceţi naveta, reveniţi acasă, auziţi reproşuri de genul ăsta, că te-ai făcut cucoană la Viena, nu poţi să ne înţelegi pe noi. Oarecum se produce o eliminare a Dumneavoastră, a celor plecaţi. Chiar dacă, repet, e nevoie de Dumneavoastră, e nevoie de banii Dumneavoastră, e nevoie de voturile Dumneavoastră. Cum reacţionaţi şi dacă reacţionaţi iată, la aceste reproşuri, că v-aţi autoeliminat de acasă?

Alexandra Pitlik-Zacon:
„Ca atare, din partea rudelor nu pot să ascult, pentru că eu am rămas aceeaşi.”

Europa Liberă: Nu neapărat a rudelor.

Alexandra Pitlik-Zacon:
„Da, ei mă primesc şi părinţii, adică cum am fost, aşa şi am rămas într-un fel, că nu s-a schimbat în fine, aproape nimic. Eu am rămas aceeaşi. Iată, mulţi îmi spun, că banii strică pe oameni. Eu nu sunt de acord cu asta. Pe mine oricum nu m-au stricat. Aşa mă simt eu dintr-o parte.”

Europa Liberă: Nu vă priveşte pe Dumneavoastră?

Alexandra Pitlik-Zacon:
„Nu mă priveşte pe mine chestia asta, pentru că eu deja pun accentul pe starea sufletului.”

Europa Liberă: Da nu cumva, ca să ai grijă de suflet, totuşi trebuie să ai bani?

Alexandra Pitlik-Zacon: „Da.”

Europa Liberă: Din păcate, condiţia materială...

Alexandra Pitlik-Zacon:
„Îmi permite ca eu să rămân aceeaşi. Pe unii poate îi strică. Şi s-au făcut cucoane, că mă uit unele femei vin deja cu ţigara în gură, vor să pună, printre cuvintele româneşti, sau moldoveneşti, spun mai multe cuvinte italiene şi eu nu le înţeleg intenţia – asta e involuntar? Sau vor să pară iată cucoane, că ei deja posed o limbă străină şi sunt cineva.”

Europa Liberă: Aparţin altui spaţiu.

Alexandra Pitlik-Zacon: „Altui spaţiu. Şi eu sunt mai sus şi voi nu sunteţi nimeni şi nimic, într-un fel. Sunt şi din ăştea, care cu aere. Şi care vin, bărbaţi şi femei. Dar asta tot e individual. Eu nu pot să spun că toţi sunt aşa, sau ne-am distanţat, că suntem cu o treaptă mai sus. Unicul lucru vreau să vă spun că străinătatea şi prin greutăţile prin care trecem noi venim şi ne simţim aici mai liber. Noi nu avem teama, care o au cei de pe loc. Şi noi înţelegem că noi am fost în aceeaşi situaţie ca ei.”

Europa Liberă: De unde vine imunitatea asta, pe care o aveţi Dumneavoastră deja? De ce sunteţi mai liberi? Ce v-a determinat? Practicile de acolo, pe care le-aţi văzut?

Alexandra Pitlik-Zacon: „Cred că da. Acolo chiar şi demonstraţiile pe care noi le vedem în stradă. Nu aruncă nimeni cu pietre. Iată, chiar am fost şocată, şi în special soţul meu, care s-a născut în Viena, că în ziua de Paşti au ieşit feministele cu nişte placate şi cereau drepturile lor, lesbiencele astea. Şi a fost lumea şocată, deşi catolicismul şi religia asta nu permite, dar oricum lumea se uită aşa dintr-o parte.

Aceeaşi chestie cu gay-ii, care se fac demonstraţii de sute de mii de oameni, care vin din toată lumea. Şi iată, toleranţa şi nu aruncă cu pietre în ei. Oamenii îi primesc. Şi aceeaşi situaţie e cu oamenii calici, care la noi părinţii, generaţia părinţilor noştri, chiar şi noi, dacă avem copii handicapaţi, ei sunt ascunşi, sunt puşi undeva, să nu-i vadă chiar nici vecinul. Pe când la ei aceşti copii, aceşti oameni handicapaţi, ei sunt în lume. Îi duc la muzee, la diferite manifestări, care se fac în oraş. Ei îşi trăiesc viaţa. Înţeleg, sau nu înţeleg aceşti copii handicapaţi, sau bărbaţi sau femei, dar oricum ei trăiesc. Şi în metrouri intră oameni, care cântă, strigă, adică ei au unele dereglări psihice, dar nimeni nu râde de ei. Nu e înjosirea asta, nu e să întoarcă nasul, sau să-i ia în râs. Iată aceasta cred că ne-a făcut pe noi, când venim la noi în ţară şi înţelegem unele lucruri, asta e realitatea.”

Europa Liberă: Şi de aici întrebarea: credeţi că distanţa asta, până la normalitatea, pe care o descrieţi Dumneavoastră. Cât de mare este distanţa, pe care o are de parcurs Moldova, comunitatea unui sat, Parlamentul, o şcoală, colectivul pedagogic?


Alexandra Pitlik-Zacon: „Eu socot că distanţa e mare. Asta e părerea mea. Distanţa e mare, poate ea se va micşora cu întoarcerea unor tineri din străinătate acasă. Ca ei, prin prisma şi viziunea lor să facă unele schimbări în conştiinţa naţiunii întregi. Că generaţia noastră se duce, buneii pleacă, părinţii pleacă, noi. Şi iată că vine o nouă generaţie şi eu socot că deja noua generaţie, care acum sunt sub 30 de ani, ei vor fi aceia care vor putea deja să facă unele progrese în această direcţie. Dar nu noi.

Asta e părerea mea, că eu am devenit mai tolerantă. Asta nu înseamnă că toate femeile de acolo, sau toţi care au plecat în străinătate se întorc cu părerea mea. Eu socot că-s foarte puţini, pentru că am înţeles că a fost o demonstraţie a nudiştilor acolo şi după 10 ani de aflare în Austria, a venit o femeie şi a început să scuipe, să facă cruce. Şi din felul ăsta eu mi-am dat seama că asta e un lucru individual.”

Europa Liberă: Mare lucru n-a învăţat.

Alexandra Pitlik-Zacon: „Mare lucru n-a învăţat şi ea îi socoate pe aceşti oameni anormali şi chestii de felul ăsta. Şi dacă avea o piatră, cred că arunca în ei. Asta nu e o chestie, că dacă am plecat noi ne-am schimbat toţi. Nu, asta nu e aşa. Şi aşa că drumul, eu socot că drumul e mare.”

Europa Liberă: Ultima întrebare, logică: ce soartă doriţi pentru fiica Dumneavoastră? Unde o vedeţi? Cetăţeanul lumii? Croitoare a Vienei? Moldoveancă revenită acasă, să pună umărul să răstoarne ţara asta? Ce vreţi pentru fiica Dumneavoastră?

Alexandra Pitlik-Zacon: „Eu vreau să o văd cetăţeanul lumii şi sper s-o văd, încă nu are cetăţenie, dar sper că o să aibă. Să fie liberă în acţiunile ei, în dorinţele ei. Să se ducă acolo, unde o cheamă Sufletul.”

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG