Linkuri accesibilitate


Aflat la Cairo in timpul revoltei egiptene, am vrut intr-o zi sa schimb hotelul, pentru ca sa fiu mai aproape de evenimente. Am dat telefon la Marriott sa vad daca au camere libere. O tinara cu accent egiptean de la departamentul de rezervari mi-a oferit o camera si m-a intrebat daca am reducere din partea vreunei firme. “Nu stiu”, i-am spus, “lucrez pentru “New York Times”. A urmat un moment de tacere la celalalt capat al firului, dupa care receptionera a spus: “Pot sa va intreb ceva?” Sigur, am zis. “O sa fie in regula? Sint ingrijorata”.

Am tinut minte acea conversatie pentru ca receptionera vorbea ca o persoana moderna, parea acel gen de femeie tinara care s-ar fi putut afla in Piata Tahrir. Astazi incepem sa vedem ce anume ar fi putut s-o ingrijoreze – in Egipt, si in alta parte.

Sa incepem cu structura statului arab. Ginditi-va la valul de democratie din Europa anului 1989. In Europa, aproape fiecare stat era ca Germania, o natiune omogena, cu exceptia Iugoslaviei. Lumea araba e exact opusul. In lumea araba aproape fiecare stat e ca Iugoslavia – cu exceptia Egiptului, a Tunisiei si Marocului.

Asta vrea sa insemne ca in Europa, la inlaturarea pumnului de fier al comunismului, statele mari si omogene, cu traditii in privinta societatii civile, au fost capabile sa se indrepte relativ repede si stabil catre o mai mare auto-guvernare – cu exceptia Iugoslaviei, tara multietnica si multireligioasa, care a explodat in bucati.

In luma araba, aproape toate tarile sint asamblaje asemanatoare Iugoslaviei, alcatuite din grupuri etnice, religioase si tribale puse laolalta de puterile coloniale. Fac exceptie Egiptul, Tunisia si Marocul, care au mari majoritati omogene. Astfel incit atunci cind se ridica capacul se da drumul potential nu societatii civile, ci razboiului civil.

Acesta este motivul pentru care revolutiile democratice arabe relativ pasnice au luat probabil sfirsit. Ele au avut loc in Tunisia si Egipt, pentru ca in aceste tari intreaga societate s-a strins laolalta ca o familie si l-a alungat pe “tatucul” rau, pe dictator. De aici incolo, trebuie sa speram ca vor avea loc “evolutii arabe”, pentru ca daca nu va fi asa, vom avea razboaie civile arabe.

Cele mai promitatoare state in ce priveste evolutia sint Marocul si Iordania, unde se afla regi respectati care, daca vor dori, vor putea conduce tranzitii graduale catre o monarhie constitutionala.

Siria, Libia, Yemen si Bahrein, tari fracturate de diviziuni tribale, etnice si religioase, ar fi putut fi candidati ideali pentru o evolutie graduala spre democratie, dar acum e probabil prea tirziu. Instinctul initial al liderilor lor a fost de a-i zdrobi pe demonstranti, si a curs singe. In aceste tari sint atit de multe resentimente tinute sub capac intre comunitatile religioase si tribale – dintre care unele au profitat material de pe urma dictaturilor, in timp ce altele au fost brutalizate de ele – incit, chiar daca pumnul de fier al autoritarismului este intr-un fel sau altul inlaturat, nemultumirea civila ar putea cu usurinta darima sperantele democratice.

Ar putea fi ceva care sa previna asta? Da, o conducere luminata care sa insiste sa ingroape trecutul, pentru a nu fi ea insasi ingropata de trecut. Lumea araba are nevoie disperata de propriile sale versiuni ale unui Nelson Mandela si F.W. de Klerk, personalitati puternice provenind din comunitati aflate in opozitie, care sa se ridice deasupra urii dintre diversele triburi, sau dintre suniti si siiti, pentru a fauri un nou aliaj social. Opinia publica araba ne-a surprins prin eroismul ei. Avem acum nevoie de lideri arabi care sa ne suprinda prin curaj si viziune. Dar asta lipseste de atita vreme.

O alta optiune ar fi implicarea unei puteri din afara, cum a facut America in Irak, si cum a facut Uniunea Europeana in Estul Europei. O putere care sa arbitreze sau sa instruiasca o tranzitie democratica intre comunitatile neincrezatoare ale acestor tari fracturate. Doar ca nu vad pe nimeni doritor sa se inhame la asta.

In lipsa acestor alternative, luam ce ni se ofera. Autocrati in Siria, Yemen, Libia si Bahrein impuscind rebeli potrivit logicii lui “conduc sau mor”. Adica: “sau secta/tribul meu e la putere, sau sint mort”. Ingredientul primar al democratiei – pluralismul real, ceea ce inseamna ca oamenii simt ca au un destin comun, actioneaza ca cetateni si nu cred ca minoritatea lor trebuie sa fie la putere pentru a fi in siguranta sau pentru a prospera –, acest ingredient, deci, se gaseste in cantitate mica in toate aceste societati. El poate aparea, asa cum o arata Irakul. Dar asta cere timp.

Intre timp, Arabia Saudita, care e 90 la suta sunita si 10 la suta siita a spus clar ca se opune tranzitiei catre o monarhie constitutionala in Bahreinul invecinat, unde o minoritate sunita domneste peste o majoritate siita. Arabia Saudita nu are traditia pluralismului. Cind spunem “reforma democratica” Arabiei Saudite si Bahreinului e ca si cum am vorbi in limba latina – ceea ce liderii acestor doua tari aud e “siitii iau puterea de la suniti”. Iar asta nu se va intimpla pasnic.

Evolutia e dificila pina si in Egipt. Armata care controleaza acest proces acolo tocmai a arestat un proeminent blogger liberal, Maikel Nabil, pentru ca “a insultat armata”.

(…). Cred in continuare ca miscarea democratica araba a fost inevitabila, necesara, si construita pe o adinca, autentica dorinta umana de libertate, demnitate si dreptate. Dar fara o conducere extraordinara, tranzitiile arabe vor fi mult mai grele decit in Europa de est. Rugati-va pentru Germanii. Sperati pentru Africi de Sud. Pregatiti-va pentru Iugoslavii.

Traducere si adaptare de Lucian Stefanescu
XS
SM
MD
LG