Linkuri accesibilitate

Patimile, vanităţile inflamate, proasta înţelegere a libertăţii ca posibilitate care îngăduie orice, inclusiv dreptul de a uri în public, n-au cruţat nimic.



12 aprilie 2001

Actualitatea.
(Moderator: Radu Călin Cristea; comentariu: Octavian Paler).

Cu melancolie despre consens.

Nu pot să nu mă gîndesc în această săptămână a Patimilor, care te îndeamnă să-ţi ridici privirea de la grijile şi vanităţile zilnice spre cerul înstelat de deasupra noastră, nu pot să nu mă gîndesc, zic, la un paradox deloc plăcut. De 11 ani discutăm despre solidaritate şi de 11 ani suntem din ce în ce mai divizaţi, mai singuri unii faţă de alţii.

Un punct de vedere de Octavian Paler


N-am cunoscut solidaritatea, cea adevarataă decît în zilele şi nopţile de la sfîrşitul acelui an de răscruce care a fost 1989. Atunci ne anima o solidaritate aproape miraculoasă. Apoi, miracolul s-a sfărîmat. Foarte curînd a început, ceea ce eu am numit „razboiul româno-român”. Ţara s-a umplut de tranşee imaginare în care au izbucnit ostilităţile.

Patimile, vanităţile inflamate, proasta înţelegere a libertăţii ca posibilitate care îngăduie orice, inclusiv dreptul de a uri în public, n-au cruţat nimic. Să nu fiu rău înţeles. Nu am nostalgia liniştii sau, vai ! - a vocii unice, nu pluralismul mă deranjează ci senzaţia de vas spart pe care mi-o dă de 11 ani tranzitia noastră.

Multi ani, dialogul n-a fost dialog. Ci un vacarm de monologuri. Discuţiile n-au fost discuţii, ci hărmălaie. Polemicile n-au fost polemici, ci răfuieli. Apoi apele s-au mai calmat. De o bună bucată de vreme se aud rar, episodic, vociferări. Dar înseamnă asta că am devenit cumva mai înţelepţi ? Că am regăsit, în fine, generozitatea solidarităţii ? Răspunsul nu e din păcate doar negativ. Nu numai că societatea romanească nu s-a vindecat de divizare, dar am impresia că în acest moment, se afla într-o situaţie încă mai rea.

Făceam recent o comparaţie între anul 1991 şianul 2001. Spunînd, că la prima vedere, am fi tentaţi să credem că asistăm la o întoarcere în urmă cu exact zece ani, întrucît procentele cu care e creditat acum PDSR în sondaje sunt aidoma celor cu care se lăuda FSN acum un deceniu. Iar opozitia de azi e la fel de palidă şi decorativă în parlament ca aceea din 1991. Ajungeam la concluzia că nu asemănările dintre Romania anului 1991 şi Romania anului 2001 ar trebui să ne îngrijoreze în primul rînd, ci deosebirile. Si nu numai fiindcă azi e mai multa mizerie sau fiindcă bolile economiei rămase netratate s-au complicat. Ceea ce mă preocupă este un fapt foarte evident, din păcate.

S-a petrecut o involuţie psihologică generatoare de oboseală, de fatalism şi de falsă linişte în societatea romanească. De ce? Nu e greu de înţeles. Mizeria crează singurătate şi egoism. Din ce în ce mai mulţi romani se văd siliţi de grijile lor zilnice să întoarcă spatele grijilor generale ale societăţii, fiind interesaţi doar de necazurile proprii. Si n-ar fi cu totul deplasat să reproşezi asta cuiva care nu are bani de medicamente strict necesare, sau de pîine ?!

Mă tem că societatea romanească e azi atomizată pe bază de singurătate egoistă, la fel cum altă dată era atomizată pe bază de frică. Dar odată mai mult trebuie să fim de acord că patriotismul nu înseamnă să ne iubim unii pe alţii ci să privim, toţi, în aceeaşi direcţie. Solidaritatea naţională nu e o vorbă în vînt şi nici consensul, dacă-l dezlegăm de interesul politicienilor.

Nu ne putem redresa sub forma de vas spart. Regăsirea solidarităţii face parte practică din speranţă. Iată ce ne-ar putea învăţa aceste zile din preajma Paştilor care ne amintesc că nici cerul înstelat de deasupra noastră nu e o bagatelă filosofică.
XS
SM
MD
LG