Linkuri accesibilitate

Jurnal de corespondent: Jucînd teatru: diferența dintre amnezici și pitici...


Samuel Beckett, Madeleine Renaud și Simone Valre la Teatrul Odeon la Paris, 1966

Samuel Beckett, Madeleine Renaud și Simone Valre la Teatrul Odeon la Paris, 1966

O mizanscenă de care își va aminti toată lumea… în afară de actori.


La teatrul experimental din cartierul meu din Bruxelles s-a rejucat recent o piesa in care actorii veneau dintr-un sanatoriu pentru boli mintale si afectiuni ale memoriei. Piesa era alienanta „Asteptindu-l pe Godot” a lui Beckett. Regizorul preciza in program ca dialogul fara noima dintre personajele Vladimir si Estragon din piesa poate fi redat mai bine daca actorii sint amnezici…

Desigur, dispozitivul, mecanismul, mizanscena, s-au dovedit a fi relativ greoaie. Un sufler era prezent in permanenta pe scena, un sufler ne-amnezic, care le… mmm… sufla actorilor replicile, in vreme ce acestia se priveau cu ochi holbati si goi, in atitudini comic de hieratice.

Asemenea reinterpretari ale unui text dramatic de acum clasic nu sint noi. Lucian Pintilie, prin anii ’70, pusese in scena la Paris vechea istorie a lui Turandot in care doar eroina, printesa hacuitoare de barbati, era o fiinta normala!... Ceilalti actori erau pitici, detaliu ce sublinia disproportia si caracterul morbid-sexual al relatiei lui Turandot cu nefericitii petitori.

Piesa lui Beckett, insa, pusa in scena cu actori de la azil, mongoloizi, amnezici, sau atinsi de dementa senila, capata o cu totul alta dimensiune. Uitindu-ma imprejur la spectatori, le-am remarcat tulburarea. Tulburare pe care in mod evident nu stiau sa si-o identifice.

Nu cred ca cineva vazuse, sau isi amintea, de piesa lui Pintilie. Insa piticii lui Turandot ramineau totusi profund umani prin faptul ca vorbeau cu adevarat, ca isi cunosteau propria lor identitate. Erau umani, in masura in care puteau sa-si asume, fie si temporar, o identitate fictiva. Erau actori... deci erau oameni. Invatasera niste replici si foloseau limbajul. Acela era teatru.

Amnezicii din aceasta versiune a lui Godot nu jucau insa teatru. Ei nu aveau nicio personalitate, nici reala si nici fictiva. Ii vedeam asteptind replicile, care dupa aceea erau repetate mecanic, chiar de mai multe ori, nelasind insa nicio urma pe creierele lor.

Inutil sa spun ca piesa a fost un succes total. O mizanscena de care isi va aminti toata lumea… in afara de actori.
XS
SM
MD
LG