Linkuri accesibilitate



Putin și Medvedev, cu tot cu conflictul lor, rămîn parte a aceluiași mecanism. Disputa privește controlul asupra și nu schimbarea sistemului. Orice altă situație ar fi, dealtfel, ilogică. Ameliorarea sistemului pe care pare să o propună Medvedev sub tema ”modernizării” nu e atît o promisiune cît o dorință, poate sinceră dar lipsită de realitate politică și socială. Cu alte cuvinte, dezideratul lui Medvedev e un proiect fără sprijin. De sus, nu presează o forță politică îndeajuns de puternică pentru a dicta reforma. Putin și Medvedev rămîn prin excelență, persoane conducătoare ale unui sistem care îi include. De jos nu vine nici un semnal, nici o împotrivire îndeajuns de notabilă pentru a alarma sau obliga sistemul la mișcări de apărare. Forfota lumii ”bune” de la Moscova e corectă și impotentă. Discuția despre ingredientele revoluției a rămas acolo unde o știam. Rusia nu poate fi silită să se schimbe decît de o minoritate disciplinată, dogmatică și violentă (așa cum au fost bolșevicii) sau de o clasă socială care își promovează politic interesele (așa cum nu a fost niciodată cazul în Rusia). Iluzia noii clase de mijloc e atît de exorbitantă încît nu e luată în seamă nici măcar de cei mai bine dispuși observatori. Tabloul e cu atît mai interesant și mai trist cu cît schimbările sociale zgîlțîie societățile din jur. China e exemplul major. Imobilismul rus e adevărata definiție a stării de fapt. Duelul Putin-Medvedev nu e nimic mai mult decît o contradicție minoră într-un spațiu adjudecat.

Rusia a ratat de cîteva ori în ultimii 30 de ani șansa de a se relansa pe o direcție istorică pozitivă. Tentativa Gorbaciov a dezorganizat aparatul de partid, silindu-l să se redefinească, ulterior, în termenii ”democrației” și ai ”pieței”. A fost prima restructurare goală. Nu și ultima. Șocul adus de anii de început ai administrației Yeltsin a fost absorbit de societate în condiții dramatice și speculat de noua nomenclatură cu beneficii decisive. Stabilizarea verticală impusă de Putin a fixat raporturile care garantează stagnarea. Noua stagnare, mult mai puțin calmă decît brejnevismul dar incredibil de fructuoasă pentru cercurile de sus. În tot acest timp, Rusia a continuat să subziste devalizîndu-și resursele și irosind cîștigurile. Economia a ratat racordarea la tehnologia și gîndirea contemporană. Societatea a rămas o paranteză spartă de ascensiunea oligarhiei și îngroșată de pasivitate, alcoolism sau corupție. Problema națională moștenită de la Imperiu a fost re-sovietizată de o politică externă transformată în politică internă: Caucazul, Ucraina și Asia Centrală sînt, în acest cadru contradictoriu, obsesiile care produc conflict. Sau, altfel spus, expansionismul inept e plătit prin înapoiere internă. Direcția istorică a Rusiei e fixată de o lipsă extraordinară de noutate și mișcare. Atît de bine fixată încît schimbările sînt de neconceput iar declinul e garantat.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG