Am spus deunăzi că uciderea cu singe rece a doi tineri la Durleşti a avut un impact mai puternic asupra societăţii decît celelalte omoruri ale tranziţiei. Şi nu doar pentru că a fost foarte mediatizată sau pentru că prim-ministrul şi preşedintele interimar au cerut să se facă tot posibilul pentru identificarea criminalului. Şi nici măcar pentru că mulţi oameni sînt răvăşiţi şi înfricoşaţi.
Impactul cel mai important mi se pare acela că au apărut nişte oameni reflexivi care au început să-şi pună nişte întrebări legate de lumea în care trăim cu toţii. Iată, bunăoară, o reprezentantă a societăţii civile se întreabă pe Facebook: „Poate că ar trebui să ne pese de fiecare copil şi orice om umilit? Poate că nu e suficient să fim fericiţi la noi în casă?” Această ultimă întrebare mi se pare fundamentală, fapt pentru care fac următoarea precizare.
Realitatea cu amănuntul văzută și analizată de Iulian Ciocan
În zorii tranziţiei, cînd Uniunea Sovietică dispărea, colectivismul şi egalitarismul de tip comunist s-au prăbuşit şi ele în doi timpi şi trei mişcări. De ce? Pentru că erau false şi dirijate de partidul ocrotitor, pentru că sfidau eul profund al omului. Şi ne-am pomenit brusc într-o lume nouă, cea a dezmăţului generalizat şi a individualismului cinic, fără frontiere. Shimbarea a fost rapidă, uluitoare. Omul sovietic, aparent drept şi bun la suflet, omul care aparent îi dă ultima cămaşă concetăţeanului său, omul care aparent munceşte pentru toţi s-a metamorfozat rapid într-un individ pus pe căpătuială şi carieră, care e ghidat numai de binele personal.
Altminteri necesar şi firesc, individualismul tranziţiei moldoveneşti a luat forme monstruoase. În anii ʼ90 şi nu numai, legea nescrisă a societăţii moldoveneşti a fost legea junglei. Supravieţuieşte cine poate, cine e mai şmecher, cine fură sau face mişmaşuri, cine are pile.
„Să moară capra vecinului” sau „moia hata s kraiu, nicego ne znaiu!” au devenit un mod de viaţă. Fiecare se gîndea la binele lui, fiecare îşi construia cu migală cetăţuia lui, în care să se izoleze de problemele altora, în care să se simtă fericit. Patria se micşorase pînă la dimensiunile apartamentului sau casei personale. Dincolo de gardul gospodăriei personale nu mai exista nimic.
Această izolare totală sau ignorare a lumii de dincolo a fărîmiţat societatea şi a plămădit multe pericole care, iată, se strecoară uneori în turnurile noastre de fildeş. E limpede că acum ar trebui să facem ceva mai mult decît clădirea propriei averi şi case. Patria ar trebui să se extindă dincolo de limitele gospodăriilor personale, dacă, fireşte, avem dorinţa şi voinţa necesare...
