Linkuri accesibilitate

Ludmila Popovici: „persoanele torturate au bătute într-un mod sălbatic pentru a speria toată lumea, ca lumea să renunţe la a mai protesta.”


Acum doi ani zeci, sute de tineri au descoperit că viaţa are şi un revers înspăimântător, că tortura, tratamentul degradant nu se află doar în filmele din cinematografe sau din televizoare nocturne… Mulţi dintre ei ar rămas traumatizaţi pe viaţă din cauza sadismului pe care le-au manifestat numeroşi poliţişti. Ce se întâmplă cu aceşti tineri şi cum pot fi ajutaţi ? – într-o convorbire astăzi cu dna Ludmila Popovici, director al Centrului de reabilitare a victimelor torturii „Memoria” din Chişinău.


Interviul matinal EL: cu Ludmila Popovici despre traumele torturii


Europa Liberă: Dnă Popovici, sunteţi, din câte ştim, medic, psiholog, lector universitar… Voiam să vă întreb în primul rând, ce poate face pe cineva să se apropie, să se ocupe, să se preocupe de problematica torturii într-o societate, să acorde ajutor victimelor torturii?

Ludmila Popovici
Ludmila Popovici:
„Noi am început să activăm, adică am creat un grup de iniţiativă în 1999, adică vă daţi seama că era o perioadă cînd lumea mai vroia să facă ceva. Şi încet cu încet, am început să activăm în 2000, doar pentru a ajuta victimele represiunilor politice, deoarece în R. Moldova era un număr mare de persoane care au suferit în urma regimului totalitar comunist din perioada sovietică.”

Europa Liberă: De ce spuneţi că atunci lumea mai vroia să facă ceva, s-a schimbat ceva între timp?

Ludmila Popovici:
„Deoarece în continuare da, lumea a fost stăpînită de o apatie, de o dorinţă de a pleca. Foarte multă lume a plecat, inclusiv colegii de-ai mei. După asta, acest avînt probabil că nu mai putea să aibă loc, anume în domeniul respectiv – de a face ceva pentru cei care au suferit enorm în perioada totalitară comunistă. ”

Europa Liberă: Centrul Memoria există, aşa dar, din 1999, cu zece ani înainte evenimentelor de la 2009, când fenomenul turturii a fost scos în prim-planul atenţiei opiniei publice. Dar la 7 aprilie cei care au torturat nu au inventat ad hoc tortura, ci au făcut ce erau obişnuiţi probabil să facă, dar la o scară mai mică şi poate mai ferit de ochii lumii înainte… Dv. în perioada de după 99 v-aţi ciocnit de foate multe cazuri? Şi cum se manifestau aceste cazuri de tortură în R. Moldova?

Ludmila Popovici:
„Exact, ne-am confruntat cu asemenea cazuri chiat începînd cu 2000, cînd am început a asista beneficiarii noştri. Primele cazuri au apărut atunci. Ni se părea ceva absolut incredibil, pentru că au fost nişte cazuri de o sălbăticie extremă, lumea a sduferit foarte mult. Anual înregistram cîteva cazuri sporadice de tortură, dar vă daţi seama că era de fapt un vîrf de icesberg, pentru că problema era foarte mare. Centrul nostru a fost de fapt prima organizaţie din Moldova care a adus subiectul torturii pe agenda instituţiilor internaţionale. Deoarece pe noi ne îngrijora faptul că sunt arestate şi torturate persoane nevinovate doar pentru a fi forţate să recunoască o crima pe care nu au comis-o, sau să dezvăluie ceva ce nu au făcut.

Poate erau peroane care erau arestate pentru careva motive, dar li se mai agăţau multe dosare în plus. Şi încetul cu încetul am văzut ce se întîmplă, încercam să analizăm fenomenul acesta şi am înţeles că au rădăcini în trecut. Dar mai existau şi alte probleme în sistem, pe care încercam să le atenţionăm. Prin 2002 am făcut chiar un mic raport către un comisariat din Chişinău, unde am făcut şi nu training pentru poliţişti şi am explicat, staţi un pic, că sunt foarte multe probleme care ar putea sta la rădăcina fenomenului. Nu am fost luaţi în seamă atunci.


Şi în aprilie 2009 de fapt, noi am zic că tortura a fost utilizată ca instrument politic pentru a răspîndi teroarea în societate, pentru că prin asta se explică că au fost arestate un număr enorm de persoane într-un timp foarte scurt, ştiindu-se din start că nu sunt condiţii de detenţie. Ba mai mult, au fost persoanele torturate, bătute într-un mod sălbatic pentru a speria toată lumea, ca lumea să renunţe la a mai protesta şi a face ceva.”

Europa Liberă: Dnă Popovici, spuneaţi că, iată acest fenomen are rădăcini cumva şi în trecut. La ce vă refereaţi în mod special – la faptul că societatea anterioară a încurajat, a considerat firesc acest act de violenţă asupra fiinţei umane?

Ludmila Popovici:
„În perioada sovietică de fapt acestea erau metodele obişnuite de lucru cu persoanele care au ajuns în arestul instituţiilor de stat. Deci, practic nu existau persoane care să ajungă pe mîna miliţiei de atunci fără să fie bătută, să nu fie aplicată forţa, să nu fie în fel şi chip umilite. Şi practic au devenit metode obişnuite de lucru, adică colaboratorii nici nu-şi imaginau să lucreze altfel.

Odată chiar am întrebat, ceva ani în urmă, am întrebat de o persoană, era anchetator, şi zic „cum puteţi, sau ce se întîmplă în comisariat, cum puteţi face lucruriel astea?” Mi-a explicat cu zîmbetul pe faţă, spune că dacă nu ne răspunde la ceea ce vrem noi, scot rigla de după dulap, - rigla fiind un leaţ de lemn -, şi după aceea vorbeşte tot şi spune tot şi eu nu pierd timp cu el.”

Europa Liberă: „Memoria” este o organizaţie neguvernamentală. Cunoaştem că aţi acordat asistenţă la peste o sută de tineri care au avut de suferit la 7 aprilie. Dar vreo organizaţie, instituţie a statului se ocupă de cei care au avut de suferit din cauza torturii într-un fel sau altul?

Ludmila Popovici:
„Nu ştiu. O să vedem astăzi ce o să spună unele ministere la raportul pe care intenţionează să fie organizat adică la guvern. De fapt, statul este obligat conform art. 14 a Conbvenţiei ONU împotriva torturii să asigure reabilitatre cît mai complexă a persoanelor care au fost torturate şi, evident, să asigure compensaţia, reparaţie prejudiciului cauzat.

Nu s-au făcut prea multe lucruri pînă în aprilie 2009 cînd a ajuns tortura să răbufnească problemele din sistem şi a ajuns în vizorul toturor instituţiilor internaţionale şi deja naţionale. Înţelegeţi, reabilitarea acestor persoane nu înseamnă doar tratamentul unor leziuni corporale pe care le-au suferit. Fiindcă tortura afectează fiinţa umană foarte profund, atît în plan somantic, adică sănătate, în plan psihologic la fel, în plan social, fiindcă rupe relaţiile sociale, afectează foarte mult viaţa socială a persoanei, viaţa în familie.

Şi atunci evident că în procesul, în programul de reabilitare trebuie să fie o abordare multidisciplinară; şi să încercăm să identificăm problemele care sunt în toate sferele respective, inclusiv sfera legală, şi să ajutăm persoana să-şi revină cîte un pic la o stare adecvată, normală a sănătăţii, şi fizice, şi mentale, cum a fost pînă la impact. Să-şi continue viaţa de o calitate mai bună. Asta nu poate să o facă o instituţie de stat unde sunt specialişti de un profil sau altul, asta este unu la mînă. Doi, este necesar de fapt de a pregăti foarte mult o echipă multidisciplinară.”

Europa Liberă: Ceea ce aveţi dv. în cadrul organizaţiei dv.

Ludmila Popovici:
„Ceea ce avem noi şi este foarte greu pentru că noi suntem de fapt în centrul, în reţaua atît europeană de centre de reabilitare şi aasistenţă a victimelor torturii, unde se lucrează mai mult cu refugiaţi care au fost în ţara de origine torturaţi. Cît şi în reţeaua internaţională. Deci, avem suportul atît informaţional, cît şi nemijlocit pentru traininguri, seminare, a colegilor dinafară. Anual ieşim în afară la conferinţe europene sau internaţionale, facem un schimb permanent de informaţii cu colegii de acolo. Şi nici într-o ţară de fapt aceste servicii nu sunt oferite de către instituţiile statului. Nici într-o ţară europeană. Dar, centrele sunt asistate, ajutate de stat. În Irlanda, de exemplu, centrul primeşte de la stat mai mult de 60 de procente de la bugetul de stat. Noi nu am primit nici un leu de la stat până acuma, inclusiv după 2009.”

Europa Liberă: Unul dintre obiectivele centrului „Memoria” este crearea Centrului de Informare şi Documentare pentru publicul larg, inclusiv pentru jurnalişti. În general, câtă cunoştinţă credeţi are omul mediu, simplu despre tortură, despre inventivitatea diabolică şi halucinantă care se manifestă în această privinţă… Sau lumea totuşi are o mare doză de naivitate în acest sens.

Ludmila Popovici, directoarea Centrului „Memoria”
Ludmila Popovici:
„Da, întrebare destul de exactă. Şi vreau să vă zic că noi acum acest centru de dezvoltare îl aranjăm Ne-am schimbat sediul recent de aceea încă suntem pe cutii. Dar o să activăm mult mai mult cu acest Centru de informare şi documentare începând cu mai-iunie anul ăsta. O să încercăm să organizăm cluburi pentru jurnalişti, pentru studenţi de diferite profiluri, în aşa fel ca să informăm lumea care este interesată, publicul larg. Deoarece, aşa cum aţi spus foarte corect, foarte multă lume, inclusiv jurnalişti, nu cunosc atît de bine fenomenul ca să poată uneori interveni sau pune umărul la rezolvarea unor probleme. Şi de foarte multe ori eu încerc să evit, în special înainte, încercam să evit contactele cu jurnaliştii, pentru că de multe opri se căutau senzaţii şi puteau fi afectate persoanele pe care noi le asistăm. Pentru că fără consimţămîntul lor noi nu putem să facem nimic, nu putem să dăm nume, cazuri, detalii, aşa cum de multe ori se cere.

Pe de altă parte, am activat în timp, am contactat diferite persoane dintre jurnalişti şi după aceea vedeam o abordare destul de profesionistă și corectă, adecvată. Adică, cu prezentarea subiectelor care ar prezenta interes public, dar cu lezarea mai puţin a persoanei sau doar cu consimţămîntul persoanei. Este foarte dificil, vă daţi seama este un om viu, locuieşte undeva, are vecini, are prieteni, are familie şi să apară undeva la televizor cu nişte detalii care de fapt îl dor foarte mult şi de care de fapt nu se poate debarasa de unele consecinţe.”

Europa Liberă: Faptul că nici până astăzi nu s-au aflat lucrurile relevante despre ceea ce s-a întîmplat la 7 aprilie bănuiesc că nu este chiar un balsam pe sufletele rănite ale celor care au fost torturaţi

Ludmila Popovici:
„Exact. Vă referiţi la investigarea cazurilor probabil. Am observat un lucru straniu de tot, pentru că într-o ţară care se pretinde a fi democratică lucrurile nu sunt chiar aşa. Adică, persoanele la noi care nu s-au plîns, nu au iniţiat un proces împotriva poliţiştilor, îşi revin mai uşor într-un fel oarecare, nu sunt stresate continuu şi răspund mai bine la tratament. Pe când persoanele care s-au plîns, au iniţiat un proces în judecată, hărţuirea aceasta continuă, confruntarea, chemarea la Procuratură, confruntarea cu torţionarii care i-au bătut, i-au maltratat, şi aceia încă au obrăznicia să-i intimideze, să-i sperie, să-i ameninţe. Uneori au fost ameninţări chiar în incinta judecătoriei, în prezenţa judecătorului. Vă daţi seama ce se întîmplă?

Avem o situaţie foarte, foarte dificilă, o confruntare continuă şi atunci, vă daţi seama, că este foarte greu pentru aceste persoane să vadă cum lucrurile nu se mişcă din loc şi să fie doar două persoane care au ajuns în instanţă, să vadă cel puţin o luminiţă la capătul tunelului.”

Europa Liberă: Dnă Popovici, sperăm la mai bine şi vă mulţumim foarte mult.
XS
SM
MD
LG