Linkuri accesibilitate



În aprilie 1984 cînd făcea declarația prin care aproba programul libian de asasinate în Marea Britanie, Moussa Koussa nu vorbea pentru a epata presa. Mousa Kouusa era unul din controlorii acțiunilor criminale ale regimului Gaddafi. Cu cîteva zile înainte de faimoasa declarație, persoane din ambasada libiană, persoane pe care Moussa Koussa trebuie să le fi cunoscut bine, au deschis focul asupra unei demonstrații a opoziției. Focurile de armă pornite din Ambasada Libiei au ucis-o pe Yvonne Fletcher, ofițer britnic de poliție, care asigura ordinea în fața Ambasadei. Toate eforturile poliției și ale guvernului britanic s-au lovit, în ultimii 27 de ani, de refuzul de cooperare al autorităților libiene: cazul Fletcher rămîne nerezolvat. Moussa Koussa cunoaște în detaliu împrejurările crimei, pentru că se afla în Ambasadă. Dealtfel, autoritățile brianice l-au expulzat neîntîrziat. Dar dosarul Koussa nu se oprește aici.

În seara zilei de 21 decembrie 1988, un avion al companiei Panam s-a prăbușit în Scoția, după explozia unei bombe plasată la bord. Libia a fost bănuită de la bun început, deși operațiunea pare să includă deasemenea o pistă palestiniană și una iraniană. În orice caz, regimul Gaddafi și-a asumat, în cele din urmă, răspunderea, a plătit compensații familiilor victimelor și l-a predat autorităților scoțiene pe Abdelbaset Megrahi, un personaj implicat în crima de la Lockerbie. Megrahi a fost condamnat pe viață dar eliberat, după 8 ani, pe motivul că ar suferi de un cancer terminal. Medicii au stabilit că Megrahi mai avea de trăit cîteva luni. Asta se întîmpla în august 2009. Megrahi e în viață, acasă, la Tripoli.

Crima de la Lockerbie soldată cu asasinarea a 270 de persoane, e, în continuare, încărcată de mistere și lipsită de judecata legii. Koussa, pe atunci șeful opeațiilor secrete libiene, știe, cu siguranță, tot despre Lockerbie. Mai mult, e imposibil de crezut că acest act terorist a fost executat fără aprobarea lui Gaddafi și fără participarea operațională a lui Koussa.

Prin urmare, autoritățile britanice au ce să-l întrebe pe Koussa. Însă și autoritățile judiciare au motive mai mult decît suficiente pentru punerea sub acuzatre a lui Koussa. Adepții politicii externe etice dar și oamenii de rînd intervievați de numeroase emisiuni radio și tv pe acest subiect au reacționat aproape fără excepție, cerînd trimiterea în judecată a lui Moussa Kousa. Reacția e plină de bun simț. Și de spirit de echitate. Însă asta nu înseamnă, în lumea politică reală, că trimitrerea în judecată e soluția care va aduce beneficii Marii Britanii. Diferența între cerințele legii și cerințele relațiilor internaționale e cum nu se poate mai vizibil ilustrartă de cazul Moussa Koussa.

Un acuzat nu va mai oferi britanicilor informațiile vitale de care aliații occidentali au nevoie acum, cînd încearcă să forțeze militar căderea regimului Gaddafi. Dealtfel, e de presupus că apariția lui Moussa Koussa la Londra s-a produs după încheierea unei înțelegeri care prevedea tocmai garanții legate de libertatea lui Mousa. Era mai bine ca britanicii să refuze contactul cu Moussa Koussa și să aștepte căderea regimului Gaddafi pentru a-l aresta? Cu siguranță era mai corect. Dar mai bine, nu.

Colaborarea condiționată a lui Koussa blochează legea dar asigură, în același timp, scurtarea conflictului din Libia. Familiile victimelor de la Lockerbie se vor simți (din nou) trădate. Nu vor fi primele familii care vor căuta în van dreptate pentru victime nevinovate. Istoria e plină de asemenea nedreptăți oribile.

Rațiunile de stat bat, de regulă, legea și etica de principiu. Nu pentru că politicienii au interese personale în acest joc sau pentru că simpatizează criminalii dovediți. Politicienii țin cont de altceva: de poziția țării lor în lume, de costurile și avantajele pe care le aduce o poziție sau alta. Petrolul - s-a spus - a stabilit linia lașității în reațiile cu Libia. Poate. Dar care era alternativa? Petrol mai puțin și mai scump? Venituri și locuri de muncă în declin pentru industriile și companiile britanice? Dacă da, atunci e de remarcat că, puși în fața acestor variante, aceiași oameni care cer „dreptate”, ar fi protestat împotriva scăderii standardului de viață sau a scumpetei.

Asta nu înseamnă că orice e permis sau scuzabil în materie de politică externă. Înseamnă că relațiile între state sînt un pic altceva decît știu sau cred oamenii animați de idealuri pure, juriștii sau generoșii naivi.
XS
SM
MD
LG