Linkuri accesibilitate

100 de zile nu reprezintă momentul bilanţului, ci, mai curînd, sfîrşitul perioadei de graţie dată noii puteri de presă şi public.


31 martie 2001

Guvernul Năstase la 100 de zile de guvernare.
Editorial de Nestor Ratesh.

E greu e spus de ce noilor guvernanţi trebuie să li se facă bilanţul la 100 de zile. Un motiv trebuie să fie dorinţa de a prelua ceva practicat şi în alte ţări, unde este o convenţie, ca multe altele, conturată arbitrar şi impusă cu timpul ca o cutumă a vieţii politice. De fapt, 100 de zile nu reprezintă propriuzis momentul bilanţului, ci, mai curînd, sfîrşitul perioadei de graţie dată noii puteri de presă şi public. Este semnalul că bunăvoinţa, înţelegerea, aşteptarea, reţinerea, politeţea faţă de noii guvernanţi nu mai modelează atitudinile. Ei au avut 100 de zile de pace politica, socială şi mediatică în care să arate ce pot face şi încotro se îndreaptă. Acum gata, ne instalam pe baricade!

Ce au arătat noii, şi într-o măsură, mai vechii guvernanţi? Ei s-au distins în primul rînd printr-un mare neastîmpăr, grăbiţi să preia controlul deplin al pîrghiilor puterii, să-şi plaseze oamenii peste tot şi să pună în mişcare, în viteză maximă, motoarele guvernării. Profitînd de un proces de predare-primire, binişor gresat, binecuvîntaţi cu un guvern monocolor şi un prim ministru de o energie debordantă, ei s-au impus repede, deşi trebuie să fii observat că motoarele guvernării, mai degrabă neperformante se gripează frecvent şi au consumuri foarte ridicate.

Au acţionat cu repeziciune şi neaşteptat succes să-şi asigure o majoritate în Parlament, realizînd o coaliţie informală cu UDMR-ul şi unele aranjamente cu liberalii. În procesul de obţinere al acestor acorduri PDSR-ul şi-a pus la index retorica naţionalistă din campania electorală, salvagardînd una din realizările cele mai de seamă ale trecutei guvernări şi anume, relaţii interetnice normale, absolut indispensabile liniştii şi stabilităţii interne, precum şi şanselor de aderare euro-atlantică.

O caracteristică a acestor prime luni de guvernare PDSR a fost cantitatea uriaşă de declaraţii, briefinguri, interviuri, teleconferinţe, cuvîntări, o împrejurare pe care nici nu ştii cum s-o categoriseşti, la bine sau la rău. Comunicativitatea este ceva bun, cînd produce informaţii, explicatii, transparenţă. Guvernanţii precedenţi, se ştie, au avut dificultăţi în comunicarea lor cu publicul, dar de multe ori s-a vorbit fără noimă, improvizat, cu derapaje importante care au creat confuzii şi, încă mai important, au transmis semnale stupefiante şi îngrijorătoare.

Vorbăria a fost multă, dar realizări practice, mai puţine. În domeniile de primă urgenţă - restructurarea şi privatizarea - nu se poate înscrie deocamdată nici un succes însemnat. Unele reguli noi în privatizare, cum ar fi proemineţa măsurilor sociale în orice acord de privatizare ar putea constitui frîne majore.

În analizele bugetului unii experţi consideră că ar exista indicii că guvernul actual ar acţiona mai curînd spre susţinerea financiară a întreprinderilor falimentare decît restructurarea sau închiderea lor.

Ce a apărut a fi prioritatea internă a noii puteri în primele ei luni a fost întărirea serviciilor de informaţii, crearea unora noi, mărirea atributiilor unora mai vechi, siguranţa naţională, impunerea legii secretului de stat, reglementarea accesului publicului la informaţii, etc. O prioritate inexplicabilă, pentru că ţara nu este în nici un pericol latent sau iminent, nici extern şi nici intern. Unii o atribuie unei posibile rivalităţi între premier şi preşedinte, pentru documentarea căreia există pînă acum doar cîteva debile dovezi circumstanţiale.

Nu este exclus ca obsesia secretului şi serviciilor secrete să fie rezultatul influenţei semnificative pe care foşti ofiteri ai Securităţii au obşinut-o în diferite sectoare ale actualei puteri. Îndemnurile primului ministru de a nu ne mai preocupa atăt de mult de trecut măreşte suspiciunea că reciclarea exponenţilor vechilor organe de represiune a fost reluată şi intensificată.

Această împrejurare preocupă intens presa şi cercuri ale societăţii civile precum şi persoane şi organisme străine. Nu ar fi exclus să devină un impediment major în politica externă, un domeniu care a fost mai degrabă, unul dintre cele mai remarcabile în perioada examinată. Într-adevar, sub noul ministru de externe, Mircea Geoană, diplomaţia romanească a pornit-o viguros şi impunător. Faptul ca Romania deţine preşedinţia OSCE în acest an a permis o ofensivă diplomatică care ar fi putut produce rezultate mai bune dacă nu ar fi fost frînată de greşelile şi imprudenţele de la Bucureşti sau, sa zicem, Focşani.

A ne propune un bilanţ este o naivitate. A-l realiza într-un editorial este o imposibilitate şi aşa că ne oprim aici.
XS
SM
MD
LG