Linkuri accesibilitate


Intervievat miercuri de Realitatea TV, Președintele Băsescu a avut o ieșire aparent deplasată: „Ştiţi ce mă îngrozeşte: dacă se întoarce din nou criza? Dacă se întoarce?”

După această interogație anxioasă, aproape sumbră, cîteva explicații prezidențiale: „Mă uitam la o informaţie. (...) Portugalia are probleme majore, Irlanda trebuie să împrumute din nou bani, Grecia, împrumutată cu 110 miliarde, nu şi-a făcut veniturile în buget, Marea Britanie şi-a revizuit prognoza de creştere de la 2,2 la 1,7. Testul de stress făcut la băncile europene arată că statele membre trebuie să bage repede 250 de miliarde de euro în bănci. (...) Deşi părea că a trecut criza, se pare că încă avem mari probleme în UE. Ce se întâmplă în zona euro cu Grecia, Irlanda, Portugalia să nu credeţi că nu ne afectează”.

În aceași zi, Primul Ministru portughez Socrates demisiona, după ce Parlamentul respingea un nou pachet de austeritate (al patrulea, în ultimele 12 luni!). Portugalia e, de miercuri, în pragul unui așa numit „bail out”. Cu alte cuvinte, statul financiar portughez e în faliment iar falimentul va fi sau nu va fi cumpărat de creditori externi, în schimbul unui angajament de redresare consimțit politic de statul falit. Cum Portugalia e stat membru al zonei euro, falimentul nu lasă loc de opțiuni.

Portugalia trebuie salvată. Iar salvatorii vor fi, exact ca în cazul Greciei și al Irlandei, statele cheie ale zonei euro, în primul rînd Germania. În caz contrar, gripa portugheză - fosta gripă greacă fostă gripă irlandeză, se va extinde rapid și va ataca Spania, a patra economie a zonei euro. E clar de ce bail out-ul nu e opțional.

Însă problemele abia încep. Căci reapariția impasului, exact în clipa în care Uniunea Europeană se felicita pentru „depășirea crizei” pe baza unei rețete proprii, semnalează un adevăr grav: criza n-a dispărut. Și n-a dispărut pentru că nu a plecat niciodată. Aici își au locul și înțelesul remarcile Președintelui Băsescu.

Pentru multă lume și pentru prea mult timp, criza financiar-bancară europeană a fost o anomalie provocată de defecțiuni naționale. S-a spus, pe rînd, că problema din spatele falimentelor e o chestiune de comportament național: grecii sînt leneși și evazioniști, irlandezii sînt nechibzuiți iar, acum, portughezii s-au dovedit indolenți. Atîta vreme cît acest diagnostic va fi menținut, criza se va întoarce și reîntoarce drapată înșelător în culori naționale. Analiza trebuie reluată și condusă spre realitate. Criza nu e națională și nici măcar europeană. În locul definițiilor geografice, trebuie folosite criterii economice. Altfel spus, criza nu e locală sau temporară.

Criza e structurală. Problema nu sînt subansamblele naționale ci sistemul însuși. Asta nu înseamnă că statele membre trebuie scuzate sau felicitate. Fiecare a agravat, după putință și după obiceiul locului, o criză de sistem.

Nimic nu poate ajuta mai mult la înțelegerea crizei (dacă nu la rezolvarea ei) decît bunul simț. Numai că observațiile de bun simț presupun adevăruri grave, greu remontabile și, în orice caz, nedigerabile pentru națiunile Europei. Le-a înșirat, de curînd, cu o brutalitate salutară, Robert Samuelson, un economist care n-a învățat să-și rătăcească puterea de judecată prin pădurile terminologiei economice. Samuelson definește problema de bază, într-o propoziție de necombătut:
The whole scheme is debtors lending to debtors.”

Dezvoltînd, toate statele membre ale zonei euro suferă de aceași boală. Gradul de îndatorare și intoxicare diferă dar jocul salvaționist se reduce, pînă la urmă, la situația unui spital în care bolnavii „mai sănătoși” se ocupă de bolnavii „mai puțin sănătoși”. Altfel, toată lumea trăiește cu prisosință pe datorie. Germania arată mai bine și are perspective mai optimiste dar boala e acolo. Statele membre, de la marile puteri în rol de doctor, la nefericții în rol de „pacient”, învîrt și sting datorii, alergînd pompieristic de la un incendiu la altul. Germania și Franța au recunoscut direct urgența situației creînd un fond de intervenție de 250 și, apoi, de 500 de miliarde. Numai că acest remediu rămîne indirect și riscă să fie epuizat curînd de evoluția unei crize aflată sub tratament greșit.

Cauzele bolii europene comune (la rîndul ei, o variantă a bolii americane) sînt mult mai interesante decît toată discuția despre filozofia economică nimerită pentru impasul actual. Mult înainte de a decide dacă lanțul de falimente europene cere keynesiaism (injecții de cash plus proiecte publice și inflație premeditată) sau austeritate radicală (reduceri de cheltuieli publice, eliminarea deficitelor, micșorarea fiscalității) e de căutat răspunsul la întrebarea: cum a ajuns Europa în brațele unei crize de sistem?

Răspunsul schițat de Samuelson e, din nou, inevitabil și insuportabil:

Europe has arrived at this dismal juncture driven by three forces:
(a) large welfare states that were too often financed with debt;
(b) the financial crisis that led to recession and has pushed some countries (Ireland, Spain) to aid their banks;
(c) the perverse side effects of the single currency, the euro.


Să discutăm, punct cu punct.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG