Linkuri accesibilitate

S-a umplut viaţa publică de indivizi ale căror incompetenţe şi corupţie, vezi cazul Adrian Severin, au devenit mai traumatizante ca povara fiscală.


Dacă există vreo instituţie care trebuie rapid reformată în România, aceea este, cu siguranţă, cea a demisiei. Stă dovadă platoşa groasă ca bătătura crescută pe obrazul lui Adrian Severin care, invocând adevărul şi onoarea, nu se lasă dus de lângă ştatul de salarii de la Parlamentul european. Dovadă este şi rinocerizarea paraziţilor prăsiţi de-a lungul lanţului trofic al puterii care, îmbătaţi de autoritate şi bani, nu ar vrea cu niciun preţ să renunţe la privilegii doar pentru că una dintre piţigăiatele lor voci interioare le-o cere.

Sinteza săptămînii politice românești cu Sorin Șerb


Cu toate acestea, s-a umplut viaţa publică de indivizi ale căror incompetenţe şi corupţie au devenit mai traumatizante ca povara fiscală. De-a lungul timpului, ideea că oamenii publici s-ar putea retrage definitiv de pe scena puterii, să se piardă în abisul anonimatului, lipsiţi de privilegii, impunitate şi putere părea să ţină de fantezie. Mulţi dintre cei care au fost forţaţi s-o facă s-au întors ca prima donele spre public, să culeagă aplauze pe care le-au prelungit cu bezele şi semne de bun-rămas, reuşind, cumva, să facă şi din această eternă reîntoarcere o parte a datoriei publice.

Unii spun că demisia lipseşte din caracterul oamenilor publici din România din pricina multelor concedieri arbitrare sau pe considerente politice în numele, cică, reformei statului. Acest răspuns este doar un alibi pentru cei care nu ar recunoaşte defel că demisia este legată de sentimentul vinovăţiei şi al greşelii, adică de bine şi rău, de distincţiile fundamentale ale filosofiei morale.

Politrucii României postbelice au stabilit că a pune în discuţie răspunderea pe care o are puterea în proliferarea abuzurilor, corupţiei, crimelor şi degradării vieţii publice este un atentat la siguranţa naţională. De atunci, abuzând de efectele antidepresive ale amneziei, pe scena publică pragmatismul s-a impus ca politică de stat, în detrimentul moralităţii. Astfel, indivizii s-au apărat mereu de demisie invocând echilibrul sistemului din care făceau parte.

Demisia în stil românesc nu reprezintă apogeul culpabilităţii sau al onoarei, ci se întinde ca un platou de incertitudini partinice de unde demisionarii nu au cum se prăbuşi pentru că sunt prinşi în reţele de interese pe care nimeni nu ar mai avea cum le cârpi. Pentru orice tip de societate, asumarea vinovăţiei colective (sau individuale) este semnul maturităţii.

Problema în România este că nimeni nu consideră că a greşit suficient de grav pentru a-şi da demisia, nici cei care deturnează bani în beneficiul rudelor, nici cei care falsifică rezultatul votului în Parlament, declaraţiile publice de avere, de interese sau în legătură cu apartenenţa la Securitate. Acest comportament este rezultatul unui mecanism de dezvinovăţire rodat decenii la rând într-o cultură bazată pe delegarea responsabilităţilor.

Românii, care suferă de sindromul Peter Pan, s-au refugiat în paradisul lipsit de griji şi răspunderi al copilăriei. Demisia, ca şi programele politice, îşi amână pe termen nedefinit deznodământul, aşteptând o Judecată de Apoi morală, în care fiecare să fie răsplătit sau pedepsit pentru propriile fapte. Strivit între viitor şi trecut, prezentul iese tot mai mult din istorie.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG