Scriitorul Mihai Novicov, aflat împreună cu delegația (plecată la Moscova în 1957) pe post de secretar tehnic/interpret, a lăsat posterității un document crucial pentru înțelegerea structurii puterii în PMR în anul 1957, deci într-o situație de răscruce în contextul comunismului mondial. Scris imediat după accidentul care l-a costat viața pe Preoteasa (și în care au murit și piloții sovietici ai avionului respectiv), volumul Moartea lui Grigore Preoteasa se remarcă prin sobrietate și efortul de a capta cu precizie fiecare detaliu.
După 1989, pe fondul marilor convulsii din România postcomunistă, Novicov a revăzut acest text, adăugând note menite să nuanțeze și să clarifice multe din altminteri laconicele referințe ale manuscrisului original. Intrat de tânăr în mișcarea comunistă, campion al proletcultismului în anii ’50, marginalizat după divorțul lui Dej de Moscova, Novicov a încetat din viață în 1992, la vârsta de 78 de ani. A făcut parte dintr-o generație care a transformat alibiul antifascismului în argument pentru fanatismul bolșevic. L-a prețuit (cu anumite rezerve târzii) pe Dej, însă l-a disprețuit și detestat pe Ceaușescu, despre care a scris aceste memorabile rânduri ce reclamă o analiză aparte: „Ceaușescu a început ca un tânăr comunist convins și devotat cauzei și a terminat ca un dictator odios, anticomunist, fascist”.
Ceea ce reiese din carte este o mare admirație pentru Preoteasa, în care Novicov pare să fi întrevăzut, asemeni multor alți ilegaliști, figura pregătită de Dej pentru a-i succeda la conducerea PMR. E greu de precizat dacă Dej chiar se gândea în 1956-1957 la succesiune. Mai degrabă este de imaginat că era vorba de cooptarea în conducerea PMR a unui intelectual autentic, provenit din majoritatea etnică, element esențial mai ales după expulzarea din Biroul Politic a lui Miron Constantinescu. Apoi, să nu uităm că Preoteasa nu a manifestat după 1944 vreo înclinație eretică, ci, dimpotrivă, s-a menținut mereu pe linia lui Dej. Pe de altă parte, Dej era conștient că între protejații săi, Ceaușescu și Preoteasa, distanța intelectuală era astronomică. Cei doi, care se cunoșteau bine din lagăr, evadaseră împreună de la Târgu-Jiu, cu o lună înaintea lui 23 august. Anumite surse afirmă că în această perioadă Nicolae Ceaușescu și Grigore Preoteasa s-au adăpostit în locuința mamei prietenei (apoi soției) lui Grigore, Ecaterina (Kati), militantă de origine maghiară, nepoată a lui Ștefan Foriș. După război, sora lui Kati, Iluș, a fost măritată, până la prematura-i dispariție în urma unui cancer, cu Petre Năvodaru (ulterior socrul lui Paul Goma, Năvodaru fiind el însuși un personaj despre care ar merita scris un eseu).
În concluzie, pentru Ceaușescu și Răutu, Grigore Preoteasa ar fi putut reprezenta în anii următori un rival redutabil, în special datorită relației privilegiate cu primul secretar. Lipsit de bază în aparat, el avea în plus handicapul staturii intelectuale, aprioric suspectă pentru comisarii leniniști. Nu era omul agapelor cordiale și al loviturilor pe la spate. Pe de altă parte, nu poate fi exclusă ipoteza că Preoteasa ar fi putut deveni, sub patronajul lui Dej, un fel de număr doi în partid, în special pe fondul agravării conflictului cu Moscova și al inițierii unui titoism în stil românesc. Era suficient de inteligent și de autoironic ca să nu ajungă vreodată la excesele lui Nicolae Ceaușescu.
Alternativa Preoteasa, curmată tragic în noiembrie 1957, nu ținea de un alt proiect politic, ci de un alt stil. Comunist convins, asemeni unui Pătrășcanu, el nu avea pulsiuni paranoidale, nu era resentimentar și nu savura dogmatismul ruinător al stalinismului dezlănțuit. Distincții aparent minore, dar care, în istoria politică a comunismului, s-au dovedit adeseori esențiale. Momentul înlocuirii lui Răutu cu Grigore Preoteasa la cârma Direcției de Propagandă și Cultură (iunie 1957) rămâne unul dintre acele puncte nodale care ar merita explorate în detaliu. Tot astfel, moartea lui Preoteasa a fost folosită de același Răutu pentru a se reinstala pe postul de țar ideologic...
