Linkuri accesibilitate

„Moartea transformă viața în destin”, scria cândva Malraux. Aforismul se aplică tulburător în cazul unui personaj care ar fi putut, cred eu, să joace un rol decisiv în evoluția comunismului românesc. Lucrul acesta este confirmat și de memoriile unor foști activiști de prim rang ai PCR, inclusiv Paul Niculescu-Mizil (1923-2008), care, susținând teza unei continuități a „liniei naționale” în elita leninistă românească, scrie că, dacă nu ar fi pierit în catastrofa aeriană din noiembrie 1957, Grigore Preoteasa ar fi jucat un rol deosebit în victoria acestei tendințe (vezi Paul Niculescu-Mizil, O istorie trăită, București, Editura Enciclopedică, 1997).

Indiferent cum ne-am raporta la aprecierile de ansamblu ale lui Niculescu-Mizil privind trecutul comunist al României, cred că în această privință nu greșește. Într-adevăr, după 1956, s-a purtat o competiție în interiorul blocului sovietic între adepții unui incipient comunism național de sorginte titoistă și cei care, terifiați de spectrul liberalizării, favorizau ceea ce în analizele mele am definit drept stalinism național. Primul conținea germenii unor deschideri reformatoare, cel de-al doilea, mizând pe un tradiționalism neostalinist combinat cu ultranaționalism, ducea spre autarhie, anchiloză culturală, marasm moral și dezastru economic. Mă grăbesc să adaug că, în cazul României, ne situăm pe terenul ipotezelor contrafactuale, întrucât aici comunismul național a fost mai degrabă un miraj, o iluzie efemeră și mai puțin o realitate palpabilă, iar Preoteasa a decedat exact în clipa când ar fi putut deveni un actor principal în lupta pentru influență purtată în anturajul lui Gheorghiu-Dej.

Să nu uităm totuși faptul că nu există determinisme absolute în istorie, iar un individ plasat într-o clipă de răscruce în vârful piramidei birocratice poate iniția schimbări cu consecințe colosale pentru dinamica sistemului ideocratic leninist (vezi Imre Nagy, Alexander Dubček, Mihail Gorbaciov). Pe scurt, dincolo de cauzalitățile incontestabile, regimul Ceaușescu, cu enormele sale aberații, nu era o fatalitate, un efect direct și inevitabil al culturii politice a comunismului autohton.

Grigore Preoteasa a fost unul dintre foarte puținii intelectuali veritabili din România interbelică atrași de utopia leninistă. Născut în 1915 în cartierul Grant din București, Preoteasa era fiul unui muncitor tipograf de la atelierele Grivița, element ce avea să conteze ulterior destul de semnificativ în apropierea de Gheorghiu-Dej, atent la ereditatea ceferistă a tânărului revoluționar. Student la litere și filosofie, temperament romantic revoluționar, însetat, precum un Sahia, Pătrășcanu, Ilie Cristea, Miron Radu Paraschivescu ori Petre Pandrea, de justiție și egalitate socială, Preoteasa s-a înrolat cu entuziasm în mișcarea comunistă clandestină, precum și în acțiunile legale inițiate de PCR (inclusiv ca membru al Comitetului Național Antifascist). În 1935, a figurat printre vedetele unui proces intentat pentru activități subversive unui grup de tineri activiști ai UTC-ului ilegal. Propriul meu tată, care purta pe atunci numele de Leonid Tisminețki, a făcut parte din lotul celor arestați și judecați împreună cu Preoteasa.

Deținut în câteva rânduri, Preoteasa s-a aflat în anii războiului în anturajul lui Gheorghiu-Dej în lagărul de la Târgu-Jiu. A participat, de partea lui Dej, la luptele fracționiste din închisori, jucând un rol important în acțiunile desfășurate împotriva unuia din principalii adversari ai lui Dej, ceferistul Ovidiu Sandru (blamat ulterior, la Plenara din iunie 1958, împreună cu alți foști militanți de vârf din ilegalitate, sub acuzația de fracționism și „calomniere a organelor conducătoare”). Este perioada în care Preoteasa îl cunoaște îndeaproape și pe Alexandru Iliescu, alt muncitor ceferist cu ambiții de lider, aflat într-un conflict permanent cu Dej. La Târgu-Jiu, Iliescu s-a opus tendințelor lui Dej de acaparare a puterii în organizația de partid, ceea ce a dus la excluderea sa. Interesant este faptul că, deși extrem de ranchiunos, Dej nu s-a opus carierei politice în Secția de studenți a UTM (apoi UASR) a lui Ion Iliescu, fiul lui Alexandru, încetat din viață la puțin timp după eliberarea din lagăr. Este de presupus că principalii susținători ai tânărului Iliescu în conducerea de partid au fost Nicolae Ceaușescu și Grigore Preoteasa.

După 23 august 1944, Preoteasa a fost redactorul-șef al României libere, influent funcționar superior al Ministerului Informațiilor în guvernul Groza, adjunct de ministru al Anei Pauker la Ministerul de Externe și, după 1955, succesorul lui Simion Bughici la conducerea diplomației RPR. Ales membru al CC la Congresul al II-lea al PMR din decembrie 1955, Preoteasa era în mod cert una dintre stelele în ascensiune ale supremei ierarhii comuniste din România deceniului al șaselea. Câteva elemente care pot explica întârzierea promovării lui Preoteasa în aparatul central de partid nu trebuie neglijate: unele le-am aflat din discuțiile purtate în iulie 1989 la Philadelphia cu regretatul Corneliu Bogdan, fostul ambasador al României în SUA, amic din tinerețe al lui Preoteasa (după revoluția din decembrie 1989, Bogdan a fost numit secretar de stat la Ministerul de Externe, încetând din viață subit, la scurtă vreme după această revenire în viața publică). Între altele, afirma C. Bogdan, Preoteasa s-a remarcat încă din lagărul de la Târgu-Jiu printr-o inteligență de excepție. În egală măsură, era vorba de un personaj capabil de durități și intransigențe generate de un temperament nerăbdător și mereu neliniștit (alți ilegaliști menționau un „stil repezit” și o vioiciune mentală care sfida conformismul dominant). Nu era nici pe departe omul certitudinilor inflexibile, ci mai degrabă un fel de Camille Desmoulins al clandestinității iacobinilor români. Atașat de Pătrășcanu, în care se proiecta ca intelectual, nutrea în egală măsură sentimente cvasi-filiale față de Gheorghiu-Dej. În opinia lui C. Bogdan, confirmată și de alți martori din epocă, în lagăr, la Târgu-Jiu, Preoteasa era „omul, chiar favoritul lui Dej”.

XS
SM
MD
LG