„Par délicatesse/ j’ai perdu ma vie”, cine nu-şi aminteşte renumitele versuri ale lui Arthur Rimbaud? Dar ce te faci când, delicată fiind, îşi pierde viaţa chiar bărbatul iubit? Este punctul de plecare al romanului Delicateţe, de David Foenkinos, Nemira, 2013: „Era duminică. Ei îi plăcea să citească, lui, să alerge. (…) Nu avea de unde să ştie că îl vedea pentru ultima oară”.
Rămasă singură, după moartea soţului său François accident de-o furgonetă ce transporta – culmea! – flori pentru o logodnă, Nathalie îşi revine cu greu, şi abia la capătul câtorva luni se reangajează la firma unde lucra, iar în scurt timp e promovată în fruntea unei echipe. „Trei ani şi-a măcinat viaţa în gol”, până-n ziua în care „s-a trezit foarte aproape de faţa lui Markus (…) Ce voia de la el?” – discretul suedez din echipa ei „nu a mai avut vreme să formuleze această întrebare în mintea lui, fiindcă ea a început să-l sărute cu putere”. După care – nimic, însăşi Nathalie întrebându-se „de ce a fost nevoie de acest sărut?”, cu precizarea (autorului) că „nu ne stăpânim ceasul biologic. În cazul de faţă, al doliului”. Şi cum, la rândul lui, Markus a cunoscut doar înfrângeri pe frontul erotic, atenţia frumoasei femei, şi încă şefă! îi dă şi lui viaţa peste cap. Bref, ca să nu-i rămână dator, o sărută – la fel, prin surprindere. Se poate afirma că tocmai s-au găsit, două sensibilităţi ultragiate – e ca şi cum fraza de la pag. 95: „El trebuia să fie genul de persoană care crede că frumuseţea se depune cu grijă noaptea într-o cutie” s-ar ciocni cu teribila frază a lui Thomas Mann, din Moarte la Veneţia, citată la pag. 115: „Cel care contemplă frumuseţea este predestinat morţii”.
Doar că, de data asta, viaţa iese câştigătoare: „Nathalie a izbucnit într-un hohot de râs cu lacrimi. Lacrimi de râs s-au prelins pe obrajii ei pe care se uscaseră lacrimile durerii”. Bonjour Délicatesse!
20 martie ’17
