Linkuri accesibilitate

Mariana Țăranu: „Un popor care nu îşi cunoaşte istoria se transformă într-o turmă care nu poate face faţă selecţiei istorice”


Mariana S. Țăranu

Mariana S. Țăranu

Despre foametea din anii 1946-1947 în dialog cu un istoric de la Chișinău.

Corespondenta noastră a stat de vorbă cu istoricul Mariana Țăranu despre foametea din anii 1946-1947, pe care Uniunea Sovietică a prezentat-o mereu ca pe o urmare a fascismului și secetei, dar despre care unii cred că ar fi fost urmarea politicilor noului regim sovietic din Basarabia post-belică.

Mariana S. Ţăranu: „Foametea organizată este una dintre paginile triste din istoria naţională a românilor basarabeni din acea perioadă. Este foarte important să cunoaştem istoria aşa cum este, dat fiind faptul că ea contribuie la formarea unei conştiinţe naţionale, ea contribuie la tragerea unor concluzii şi la trasarea vectorului intern şi extern al politicii noastre. Or, cetăţenii o dată în patru ani decid soarta acestui stat şi de nivelul de cunoaştere a istoriei noastre depind acţiunile ulterioare. Foametea, deportările, colectivizarea, deznaţionalizarea, chimizarea, strămutările dintr-o localitate în alta, mă refer aici din Republica Moldova în Federaţia Rusă şi în alte republici unionale, sunt nişte forme ale terorii promovate pe teritoriile ocupate, în cazul dat în RSSM, de către Uniunea Sovietică.”

Europa Liberă: Dumneavoastră, istoricii, spuneţi că, totuşi, a fost o foamete organizată. Atunci a fost apogeul sărăciei la care au ajuns oamenii în acele vremuri. De ce să fi existat acest scop să organizezi foametea?

Mariana S. Ţăranu: „În istoriografia sovietică s-a vehiculat mai multe decenii ideea precum că foametea este rezultatul secetei. Dar, de facto, autorităţile sovietice au folosit seceta pentru a organiza foametea. Foametea a fost organizată deopotrivă cu mobilizările în armata sovietică, deopotrivă cu introducerea scrisului în grafie chirilică, adică substituirea grafiei latine cu cea chirilică, ca să frângă populaţia şi mai uşor să o colectivizeze.

RSSM era tratată de către autorităţile de la Kremlin ca o sursă ieftină de materie primă, preponderent produse alimentare, pentru a asigura întreg imperiul sovietic. Repet: sursă ieftină de materie primă, pentru că aici nu se prelucra, de fapt. Şi foametea era necesară pentru a frânge toate categoriile de cetăţeni în aceeaşi perioadă de timp. Şi, în momentul în care omul este sărăcit, omul moare, la propriu, de foame, omul este frânt şi atunci îl modelezi aşa cum este convenabil.

În cazul în care nu ar fi fost organizată foametea, niciodată în Basarabia nu ar fi fost realizată colectivizarea. În această perioadă se închideau în masă bisericile. Și cetăţeanul nu avea nici suport moral, nici suport economic ca să supravieţuiască acelor perioade triste, în 1946-1947, când foametea era de apogeu. Vorbim despre cetăţenii care au supravieţuit războiului sovieto-german. Or, în acest teritoriu au fost declanşate operaţiuni militare, mulţi oameni au fost evacuaţi, s-au dărâmat case. În momentul în care în anul 1941 ocupantul sovietic s-a retras în prima jumătate a lunii iulie, pe acest teritoriu s-a utilizat tactica pământului pârjolit, aceasta înseamnă că autorităţile sovietice distrugeau tot ce vedeau în cale, ardeau lanurile cu roadă, era în iunie-iulie. Casele le ardeau, stricau podurile, lăsau totul pârjolit. Otrăveau fântânile, mânau animalele în Uniunea Sovietică. A fost o sărăcire vizibilă a populaţiei.

Cetăţenii au supravieţuit perioadei de război, în perioada administraţiei româneşti ’41-’44, au fost organizate diferite colecte de pe acest teritoriu, deci, oamenii dădeau-dădeau. În 1944, la începutul celei de a doua ocupaţii sovietice, se impun iarăşi dările obligatorii, care erau vizibil mai mari comparativ cu perioadele anterioare. Şi numai un exemplu aici spun, în timpul primei ocupaţii sovietice, un kilogram de grâu ţăranii îl dădeau la stat sub formă de postavkă la preţ de 13 copeici pentru un kilogram. În 1946 deja el costa 7 copeici, de două ori mai ieftin, dar cantităţile de postavkă erau mai mari. Şi, în situaţia respectivă, populaţia se împarte în mai multe categorii. O parte acceptă să conlucreze cu puterea, altă categorie de cetăţeni rămân indiferenţi la ceea ce se întâmplă, gândindu-se că, de fapt, pe dânşii mai puţin îi va afecta.”

Europa Liberă: Dar erau şi dintre cei care luptau împotriva puterii.

Mariana S. Ţăranu: „Erau şi de cei care luptau împotriva puterii. Şi cei care luptau împotriva puterii, de fapt, erau, în principiu, intelectualii, cei şcoliţi, cei care aveau bunăstare economică, cei care aveau verticalitate şi cei care desfăşurau nişte acţiuni, ştiind că cineva îi va urma. Şi ei se adresau diferitelor instanţe, lumea protesta paşnic. Se adresau comitetelor raionale de partid.”

Europa Liberă: Făceau chiar cereri colective.

Mariana S. Ţăranu: „Exact, făceau cereri colective. Mai mult decât atât, mergeau direct la conducere ca să discute. Mergeau sate întregi. O influenţă majoră au avut-o şi preoţii din puţinele sate unde încă nu se închiseseră bisericile şi cei care nu plecaseră în România, fie în 1940, fie în 1944.”

Europa Liberă: Deznădăjduiţi, neputincioşi, oamenii din acele vremuri încercau să se adreseze autorităţilor fie locale, fie celor ierarhic superioare. Ajungeau chiar până la Stalin să-i scrie, să ceară acest ajutor. Ştiu că foarte mult ai lucrat şi în arhive. Ai cunoscut aceste răvaşe pe care le-au scris. Mulţi dintre ei erau ţărani care îl rugau pe Stalin să îi ajute. Prin ce te-au impresionat aceste scrisori?

Mariana S. Ţăranu: „Este adevărat că oamenii, pomenindu-se în situaţii de deznădejde, îşi adunau curajul şi au scris scrisori chiar şi conducerii de la Moscova. Au scris scrisori unii lui Hruşciov, mulţi au scris scrisori lui Stalin în care indicau, de fapt, care erau realităţile în care se pomeniseră.”

Europa Liberă: Da, dar acolo era exprimată, într-un fel, nemulţumirea faţă de puterea sovietică, dacă e să citeşti ceea ce scriau aceşti bieţi oameni.

Mariana S. Ţăranu: „La analiza mai multor scrisori adresate lui Stalin, am conştientizat că ele au, de fapt, două părţi. În prima parte a scrisorii cetăţeanul indică realizările puterii sovietice în Uniunea Sovietică şi nemijlocit în localitatea sa de baştină, dar lasă să se înţeleagă că aceste realizări nu i-au adus nimic nici lui, nici familiei sale, din contra, i-au creat probleme… Şi în partea a doua a scrisorii cetăţenii, de regulă, indică problemele cu care se confruntă. Şi, în marea majoritate a cazurilor, se indică problemele de ordin economic. Şi nici nu putea să fie altfel, în anul 1946-1947, vorbim concret despre această perioadă. Ulterior, au fost şi alte subiecte.

Oamenii, pur şi simplu, indicau şi se rugau lui Stalin să le permită să cumpere pâine comercială la un preţ mai accesibil sau îl rugau să intervină pe lângă autorităţile săteşti să nu-i supună la impozitele masive sau impozitele care, de multe ori, depăşeau capacităţile economice ale unei sau altei familii.”

Europa Liberă: Dar am înţeles că au existat cazuri când aceste scrisori au avut şi un efect invers, decât cel pe care îl aşteptau semnatarii. Pentru că unii dintre ei chiar erau traşi la răspundere că ar fi trimis nişte scrisori provocatoare.

Mariana S. Ţăranu: „Este adevărat. În momentul în care era scrisă această scrisoare, de regulă, scrisorile se scriau în limba rusă, este evident de ce, fiind expediate, ajungeau la Moscova la secretariat. Secretariatul le redirecţiona în RSSM, la Chişinău. Şi cei de la Chişinău le redirecţionau la administraţiile orăşeneşti sau raionale. Şi cei din administraţia raională urmau să dea răspuns la scrisoare. Şi evident că cei de la raion veneau în sat ca să verifice care e starea de lucruri. Sistemul şi-a numit în organele de conducere persoane loiale lui şi, în esenţă, de cele mai multe ori, dacă nu chiar totdeauna, se indica precum că semnatarii scrisorii nu au dreptate. Chiar începând cu anul 1940, basarabenii au scris scrisori lui Stalin, dar în 1949, practic, 90% dintre toţi semnatarii au fost deportaţi în Siberia.

Dar şi din Siberia mulţi au scris scrisori lui Stalin. Şi aici un exemplu vreau să aduc, preotul Onisim Budacov din satul Băcioi a scris lui Stalin vreo şase scrisori, patru din RSSM şi două din Siberia. Onisim Budacov a absolvit Seminarul Teologic din Tiflis, cel pe care l-a absolvit şi Stalin. El se cunoştea cu Stalin. Şi Onisim Budacov, când scria scrisori, i le adresa ca unui prieten. Evident că nu a primit niciun răspuns, evident că a fost deportat. Stalin niciodată nu a citit aceste scrisori. Şi Stalin nici nu intuia că cineva îi expedia scrisori cu aşa conţinut. Stalin nu a citit scrisorile. Stalin citea unele scrisori pe care le scriau cei nemulţumiţi din organizaţia de partid din Leningrad, din Moscova, din oraşele mari. Şi, iniţial, citea, după care mergeau controale şi, de cele mai multe ori, erau pedepsiţi. Iată pe acele scrisori Stalin le citea. Scrisorile care veneau din Ţările Baltice, din teritoriile ocupate... Ce îl interesa pe Stalin scrisoarea unui ţăran care moare de foame?”

Europa Liberă: Care sunt lecţiile acelei perioade? Şi de ce ar trebui, totuşi, în manualele de istorie acest subiect să fie mai pe larg oglindit, elucidat?

Mariana S. Ţăranu: „Dacă vorbim de manualele şcolare, este regretabil faptul că noi continuăm şi în anul 2017 să studiem istoria fără studii de caz. Numai un popor ocupat, cu mentalitate post-totalitară, ar putea studia istoria fără modele, fără a avea eroi. Este regretabil acest lucru, cu atât mai mult că documentele de arhivă denotă că pe acest teritoriu a fost rezistenţă, tot timpul oamenii s-au opus fie în grup, dar îndeosebi individual. Avem modele de rezistenţă absolută în fiecare localitate.”

Europa Liberă: Şi acolo pe unde am ajuns eu cu microfonul Europei Libere, pentru că am realizat câteva emisiuni cu martorii oculari, cu oamenii suferinzi, mărturiile lor sunt strigătoare la cer.

Mariana S. Ţăranu: „Absolut. Lucrez acum la un studiu despre prima ocupaţie sovietică, care a fost reacţia administraţiei locale, atunci când a venit ocupantul la 28-29 iunie 1940. Într-o treime din localităţile din Republica Moldova administraţia locală s-a opus ocupantului sovietic. Noi avem eroi, practic, în fiecare sat. Spre regret, nimeni nu cunoaşte despre acest lucru.”

Europa Liberă: Şi ziceam de ce manualul de istorie prea puţin vorbeşte despre aceste evenimente tragice?

Mariana S. Ţăranu: „În mare parte, autorii continuă să aibă o mentalitate post-totalitară şi nu scot în evidenţă sau nu au curajul ca să scoată în evidenţă adevăraţii eroi ai acestei palme de pământ. Dar în timp acest lapsus contribuie la aceea că locuitorii acestui teritoriu nu au modele, nu cunosc şi nu realizează ororile regimului de ocupaţie comunist. Pentru că aşa este natura omului, ia atitudine numai în momentul în care personal el sau familia lui a fost mai mult sau mai puţin suferindă de un regim sau altul. Şi dacă locuitorii noştri ar şti cine din familia lor a fost jertfa foametei, dar din toate clanurile, cel puţin, patru-cinci oameni au decedat, la sigur că ar avea altă atitudine. În momentul în care oamenii ar conştientiza cât de mult au fost sărăciţi, atunci când au mers în colhoz, oamenii ar avea o altă atitudine.”

Europa Liberă: Un alt aspect: în Ucraina a fost condamnat Holodomorul. Eu am întrebat mai mulţi istorici, lideri de opinie de ce în Republica Moldova nu se merge pe această cale, să fie condamnată foametea din acei oameni de pomină. Mulţi îmi spun că nu se încumetă cei de la guvernare să facă acest pas, pentru că ar ofensa Rusia. Adică, chiar dacă atunci a fost regimul sovietic, totuşi, indirect se face trimitere la Rusia. Şi Moldova, având etnicii ruşi, mai bine ia această atitudine.

Mariana S. Ţăranu: „Este o lipsă de verticalitate, în cazul clasei politice din Republica Moldova. O lipsă de atitudine, nu au curajul să conştientizeze anumite lucruri. Clasa politică de la Chişinău ar trebui ca victimele foametei organizate să le aducă la acelaşi statut cu deportaţii. Pentru că toţi, în esenţă, sunt jertfele regimului de ocupaţie sovietică. Cei care au murit în timpul foametei cred că trebuie să aibă acelaşi statut de victimă a ocupaţiei sovietice.

Nu cred că în viitorul apropiat se va realiza acest lucru, pentru că sunt conştientă de caracterul clasei politice. Şi, cu regret, constat lipsa de verticalitate a acesteia. Un popor care nu îşi cunoaşte istoria se transformă într-o turmă care nu poate face faţă selecţiei istorice. Lipsa de atitudine este consecinţa lipsei de cunoaştere a istoriei. Şi este util pentru a avea demnitate, conştiinţă naţională. Şi eşti ascultat atunci când ai ceva a spune. Dar ai ceva a spune, atunci când cunoşti anumite lucruri şi, cel mai important, iei atitudine.”

Europa Liberă: Dar şi în rândul istoricilor părerile sunt diferite. Şi atunci când unul insistă pe o opinie, iar altul pe altă opinie, de ce nu există o solidaritate între istorici, când e vorba de elucidarea acestui subiect?

Mariana S. Ţăranu: „Pentru că toţi au şcoli diferite, au lecturi diferite în spate, toţi au interese mai mult sau mai puţin diferite. Dar, în esenţă, aceasta este şi o regulă a democraţiei, fiecare are părerea lui. Ascultătorul trebuie să cunoască mai multe surse, să studieze istoria familiei sale şi să tragă concluziile care îl reprezintă. Mulţi istorici, dar şi reprezentanţi ai altor profesii, au un statut, dar rămân la ceea ce au studiat cândva la şcoală, la ceea ce au studiat la facultate. Nu vreau să spun cuvinte prea grele, dar, ca să iei o atitudine, este util, vital să fii un om informat şi permanent să actualizezi ce ai studiat, să mergi cu viaţa.”

Europa Liberă: Împreună cu istoricul Mariana S. Ţăranu am discutat despre foametea organizată de ocupantul sovietic în RSS Moldovenească acum 70 de ani. În studiou dumneaei a adus şi cartea „Scrisori către Stalin sau spovedaniile celor ocupaţi (1947-1953)”. Anii 1947-1953 au încăput în coperţile acestei cărţi. E bine să răsfoim această carte, chiar dacă e voluminoasă.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG