Linkuri accesibilitate

Presa internațională despre România; Cultură de masă și politică editorială.

4 aprilie 1984

Actualitatea românească
(Moderator: N.C. Munteanu; colaborează la program: Vladimir Krasnoselski, Șerban Orescu și Gelu Ionescu)

N. C. Munteanu: La microfonul Actualităţii româneşti. Cazul României la Biroul Internaţional al Muncii; „International Herald Tribune” despre anii lumină ai epocii Ceauşescu; „Financial Times despre canalul Dunăre-Marea Neagră”; Cultură de masă şi politică editorială – acestea sunt subiectele emisiunii noastre de astăzi.

Altfel, nimic nou pe frontul de vest al diplomaţiei româneşti. Vreau să spun că, cel puţin, în ultimele 24 de ore nu au mai căzut cetăţeni români de la vreuna din ferestrele ambasadelor din Occident ale regimului de la Bucureşti. Cât despre Nicolae Iosif, cel atât de misterios căzut duminica trecută de la o fereastră a ambasadei RSR de la Paris, iarăşi, ştiri prea multe nu sunt. Unele ziare franceze au publicat fotografia cadavrului de pe Avenue Bosquet. Nicolae Iosif poartă o cămaşă cu mâneci scurte sau cu mâneci suflecate. Cum în ziua respectivă vremea nu prea era de mers în cămaşă, deducem că victima, înainte de a cădea, se afla, cel puţin, într-o ţinută comodă, neprotocolară, ca între „colegi” sau chiar „prieteni”. Însă acest caz dă o idee despre cam ce fel de lume se învârte în lumea diplomaţiei româneşti de azi. Deocamdată a fost dat publicităţii un scurt raport privind autopsia, despre care aţi aflat sau veţi afla amănunte în Radio Magazin. Băieţii care au dat cu „şuriul” par a fi avut o mână foarte iute şi, pe cât de iute, pe atât de sigură. Raportul poliţiei franceze vorbeşte de o lovitură de cuţit, dată cu „sălbăticie”, chiar acesta e cuvântul.

„Sălbăticie”... Nu e de mirare că într-un alt raport, de astă dată întocmit de Amnesty International, se menţionează că această organizaţie deţine informaţii din România cum că organele de represiune bat deţinuţii, tratament la care sunt supuse şi persoanele care vor să emigreze, precum şi dizidenţii religioşi.

Însă represiunea sub regimul lui Ceauşescu e din ce în ce mai variată, mai multilaterală, ceea ce nu înseamnă că aceste acte ale „democraţiei comuniste” nu ajung la cunoştinţa opiniei publice internaţionale. La Organizaţia Internaţională a Muncii, cu sediul la Geneva, regimul lui Nicolae Ceauşescu s-a aflat din nou pe banca acuzaţilor. De ce şi ce explicaţii au furnizat reprezentanţii regimului veţi afla imediat din corespondenţa pe care ne-o transmite Vladimir Krasnoselski.

Vladimir Krasnoselski: Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), din care face parte şi România, are ca instanţă executivă Biroul Internaţional al Muncii (BIT). Organismul de decizie al Biroului este Consiliul de administraţie, care se întruneşte de trei ori pe an, între sesiunile anuale ale Organizaţiei.

După cum s-a mai anunţat, Consiliul de administraţie a aprobat, la sesiunea din 25 februarie-3 martie, raportul Comitetului libertăţii sindicale referitor la plângerile depuse de anumite organizaţii ale salariaţilor împotriva unor guverne care nu le respectă dreptul de asociere, de revendicare şi de manifestare. Înfiinţat în 1951, Comitetul este format din experţi în dreptul naţional şi internaţional al muncii.

Printre cazurile pe care el le-a prezentat anul acesta Consiliului de administraţie, se număra şi cel al României, cunoscut sub indicativul 1066. Era a patra oară când Comitetul libertăţii sindicale examina plângerea depusă împotriva Bucureştiului, de către Confederaţia mondială a muncii (CMT), cu sediul la Bruxelles. Prezenţa relativ îndelungată a cazului 1066 pe agenda comitetului se explică prin insuficienţa informaţiilor şi, mai ales, a probelor prezentate la început de CMT, iar ulterior de guvernul român. Dar în timp ce confederaţia sindicală a profitat de acest răgaz pentru a completa dosarul cu noi dovezi, răspunsurile României, inclusiv ultimul, din 23 octombrie 1983, au fost considerate nesatisfăcătoare de către comitetul libertăţii sindicale. În concluziile sale, acesta îşi exprimă regretul că guvernul român nu a răspuns la „gravele afirmaţii împotriva sa” care „ar putea pune în joc aplicarea în România a principiilor libertăţii sindicale şi în special cele din convenţiile asupra libertăţii sindicale, ratificate de România”.

Drept consecinţă, „pentru a-şi putea formula concluziile în deplină cunoştinţă de cauză şi cu cea mai mare obiectivitate, comitetul cere guvernului (român) să-i comunice cât mai repede dacă este dispus să accepte trimiterea unei misiuni de contacte directe, având ca rol să lămurească toate punctele prezentului caz şi să-i prezinte un raport despre rezultatele obţinute.

Consiliul de administraţie a aprobat propunerea Comitetului. Este acum rândul Bucureştiului să răspundă, fie acceptând sosirea misiunii BIT la faţa locului, cu riscul de a se dezvălui fapte ţinute până acum în obscuritate, fie refuzând, ceea ce ar avea inevitabil ca urmare o şi mai accentuată degradare a imaginii regimului în străinătate, odată cu slăbirea, dacă nu întreruperea cooperării cu OIM.

Fără îndoială, la această situaţie s-a ajuns numai din cauza felului cum conducerea Partidului Comunist Român şi a statului percepe obligaţiile care îi revin faţă de popor şi faţă de comunitatea internaţională, în virtutea unor acte de drept la care a subscris în deplină libertate. Din nefericire, fidelitatea sa faţă de ceea ce îi place să denumească legalitate este pur formală, adică exclusiv declarativă, de unde şi dispreţul total pe care îl manifestă faţă de informaţie.

Fiindcă, în definitiv, care este obiectul plângerii depuse de CMT? Represiunea antimuncitorească din 1977, care s-a abătut asupra minerilor grevişti din Valea Jiului şi represiunea anti-sindicală exercitată în 1979 împotriva fondatorilor şi membrilor SLOMR din Bucureşti, Sighişoara, Turnu Severin şi Timişoara. Şi cum a răspuns guvernul român la aceste învinuiri?

Întâi, spune guvernul, numele de sindicalişti liberi specificate în plângere, sunt fictive sau... neidentificabile. Este drept, cinci dintre persoanele respective există efectiv (apreciaţi obiectivitatea), dar... patru au ieşit la pensie (nu se ştie când), iar a cincea este croitoreasă la domiciliu, neafiliată la niciun sindicat (şi să mai spună cineva că micilor meseriaşi necooperativizaţi nu li se recunoaşte în România statutul şi dreptul de a-şi desfăşura activitatea autonomă).

În Valea Jiului, susţin în continuare autorităţile de la Bucureşti, nu a avut loc niciun fel de grevă. Şi după ce furnizează o seamă de date statistice despre îmbunătăţirea situaţiei minerilor în privinţa locuinţelor şi a serviciilor sociale, ele ţin să sublinieze că în ţară toate problemele pot fi rezolvate pe una din numeroasele căi democratice (da, aţi auzit bine: democratice), aflate, bineînţeles, la îndemâna maselor. Aţi spus grevă? Ei bine, aflaţi, domnilor, că folosirea acestui termen nu dovedeşte decât dorinţa de a denigra regimul. De fapt, în 1977, „câţiva” mineri s-au adresat factorilor de răspundere, pentru a-şi expune punctul de vedere asupra legii pensiilor şi a organizării producţiei şi a muncii. Asemenea probleme, continuă guvernul român, constituie sistematic la noi obiect de dezbateri publice. Ce mai, la BIT, ca la învăţământul politico-ideologic.

Şi mai e ceva. Ceva foarte-foarte important. Ataşat cu trup şi suflet de cauza drepturilor omului, guvernul român ţine ca la lumina ochilor la ...reunificarea familiilor. Dovezi, cât lumea şi pământul: vizele acordate unor etnici germani din Timişoara, pentru plecarea în RFG. Este un adevărat scandal ca acest act de generozitate să fie citat ca probă a unor activităţi sindicale fictive. Nu, nu, cei plecaţi nu făceau parte din SLOMR, de vreme ce aderaseră la sindicatele oficiale. Şi dacă au avut dificultăţi cu justiţia şi poliţia, a fost din cauza şi numai din cauza unor delicte de drept comun.

Toată această strălucită demonstraţie, care nu era de natură să impresioneze nişte experţi care au văzut multe în viaţa lor, se voia temeiul următoarei concluzii: întrucât autorul plângerii (CMT) a făcut uz de informaţii care au circulat cu câţiva ani în urmă şi care cu timpul s-au dovedit false, Bucureştiul cere ca dosarul să fie închis. Scurt şi cuprinzător.

Dacă înţelegem bine, autorităţile vor să spună prin aceasta că absenţa unei mişcări opoziţionale de masă după 1979 este proba supremă pentru caracterul neîntemeiat al informaţiilor despre greva din Valea Jiului şi despre SLOMR. Cu alte cuvinte, un fel de combinaţie între tehnica „nici usturoi n-a mâncat” şi cea a „timpului care face şi desface”.

După cum dovedesc însă concluziile amintite, comitetul libertăţii sindicale s-a condus după o logică diferită şi după o altă noţiune a dreptului decât guvernul român. El a reamintit acestuia că „scopul procedurii instituite de OIM... este să asigure libertăţile sindicale în drept şi în fapt” şi că, în interesul propriei lor reputaţii, guvernele trebuie „să prezinte răspunsuri amănunţite” şi „nu să se limiteze la observaţii cu caracter general”. Comitetul mai face referinţă la concluzia din 1983 a Comisiei de experţi pentru aplicarea convenţiilor şi recomandările OIM, potrivit căreia, articolul 26 din Constituţia RSR, articolele 164 şi 165 din Codul Muncii şi Legea 52 limitează dreptul salariaţilor de a-şi constitui propriile organizaţii. Această limitare vine în contradicţie cu Convenţia 87 din 1948 asupra libertăţii sindicale, convenţie ratificată de România.

Consiliul de administraţie al BIT a acceptat fără obiecţii raportul cu privire la plângerea împotriva guvernului român. Faptul s-a petrecut la numai două ore după o lungă discuţie pe marginea unui studiu special asupra sindicatelor din Ungaria. Cu acel prilej, reprezentantul guvernului şi cel al sindicatelor din Statele Unite au reamintit o dată mai mult că nu există decât un singur fel de organizaţii apte să apere interesele angajaţilor şi anume cele total libere faţă de oricare partid şi oricare ideologie.

Această punere la punct reflectă, în mare măsură, climatul în care este aşteptat la BIT răspunsul guvernului român, în perspectiva apropiatei Conferinţe internaţionale a muncii din 1984.

N.C. Munteanu: Continuăm tot cu „prezenţe” ale regimului de la Bucureşti în context internaţional. După suita de articole din presa vest-germană despre situaţia economică a României, astăzi, pe aceeaşi temă vă prezentăm un articol apărut în ziarul american „International Herald Tribune”.

„Anii de lumină” ai lui Ceauşescu lasă România în întuneric. „Anii de lumină”, cum îi place presei româneşti să numească domnia lui Ceauşescu, au reuşit, în mare parte, doar să răspândească asupra României mantia întunericului, transformând această republică socialistă într-o ţară a lui Orwell.

Pe întuneric, în bezna străzilor, cozile încep să se formeze în faţa magazinelor încă de la ora două noaptea, felinarele de deasupra sunt stinse din cauza economiilor severe de electricitate. Iar cumpărătorii aşteaptă adesea zadarnic, căci nu este destulă marfă pentru toţi. Realitatea e dură.

Cu un fel de a fi de-a dreptul orwelian, domnul Ceauşescu, în vârstă de 66 de ani, dă vina pentru această stare de lucru asupra populaţiei. Românii, spune el, mănâncă prea mult. După Ceauşescu, 30% din bolile existente în această săracă ţară se datorează lăcomiei. Soluţia lui: „o dietă” oficială care îi limitează pe români la 10 ouă, 100 grame de unt, 1 kilogram de ulei comestibil şi 1 kilogram de carne pe lună. Dacă acestea pot fi găsite sau nu la magazin – rămâne de văzut.

Consumul de electricitate a fost redus la jumătate, temperatura în camere nu trebuie să depăşească 15 grade, iar televiziunea încetează programele devreme, exceptând zilele de naştere ale domnului Ceauşescu sau ale soţiei sale Elena. Folosirea frigiderelor este interzisă iarna, iar ascensoarele îşi deschid uşile doar de la etajul al treilea al clădirilor. Miliţia are dreptul să intre în apartamente noaptea pentru a controla numărul becurilor în funcţiune. Ea are dreptul să cimenteze prizele considerate a nu fi necesare. Cei care consumă prea multă electricitate trebuie să plătească amenzi grele. Cât priveşte realizările regimului, nu este nimic de lăudat, cu toate că presa controlată de regim nu încetează să o facă. „Grânar al Balcanilor”, înaintea ultimului război mondial, România este confruntată cu mari lipsuri în oraşe şi cu ameninţarea foametei la ţară.

Nemulţumirea este foarte răspândită printre cele 22 de milioane de români. S-au semnalat greve în mai multe centre industriale, în special, în minele din Maramureş, la Braşov şi la Galaţi şi o fabrică importantă din Bucureşti a fost, după cum se pare, afectată de greve.

Date fiind structura socială şi istoria României, este puţin probabil ca ea să devină o altă „Polonie”, un fenomen precum sindicatele „Solidaritatea” este de neconceput. Cu toate acestea, primejdia unor serioase dezordini creşte.

Domnul Ceauşescu este mai izolat ca oricând. Viaţa intelectuală din România rămâne sub un control strict. Pentru orice contact cu străinii cetăţenii români trebuie să obţină o autorizaţie de la miliţie, la fel pentru a poseda o maşină de scris (care ar putea fi utilizată pentru a imprima manifeste politice). Tineretul român are perspective limitate din pricina scăderii numărului locurilor de muncă nou create, cu 25% faţă de 1982. Campania împotriva disidenţilor reprezintă un factor important care explică emigrarea a 20 de mii de români anual. Dominaţia familiei Ceauşescu trezeşte resentimente în rândurile populaţiei. Preşedintele conduce numeroase organisme, în timp ce soţia lui este persoana numărul doi.

Nicu, fiul preşedintelui, este ministru al Tineretului, Ion şi Ilie, doi fraţi ai preşedintelui, sunt miniştri adjuncţi, la planificarea şi, respectiv, la apărarea naţională; un al treilea frate, numit tot Nicolae, deţine puterea reală în Ministerul de Interne. Numeroase rubedenii ale lui Ceauşescu deţin funcţii de conducere în stat.

Acest exagerat cult al familiei a îndepărtat chiar şi pe ultimii discipoli credincioşi ai preşedintelui Ceauşescu, pe care el îi pregătise spre a-l ajuta în „restructurarea lumii”, după cum modest se exprima un ziar de la Bucureşti. Situaţia este serioasă.

Cu un an în urmă o tentativă de lovitură de stat a costat, după cum se spune, libertatea sau viața mai multor ofițeri superiori. Se vorbește de un nou complot. În România, o asemenea încercare nu ar putea avea loc decât cu deplina aprobare a Moscovei, iar domnul Ceaușescu n-a fost totdeauna în termeni excelenți cu Kremlinul.

Nu e mai puţin adevărat că regimul comunist din România este atât de fidel dogmei comuniste, atât de dogmatic în neostalinismul său, încât Moscova îi tolerează lui Ceauşescu oarecare erezii în politica externă. Singurul obiect de litigiu este legat de economia naţională, una din cele mai sărace din Europa de Est. România se plânge de multă vreme din cauza funcţionării defectuoase a CAER-ului.

Una din plângerile principale ale României este refuzul Moscovei de a furniza suficient petrol. Din cauza serioasei crize financiare, a unei datorii externe de peste 10 miliarde şi a condiţiilor stricte de restituire impuse de Fondul Monetar Internaţional, România nu mai poate cumpăra petrol, plătind valută forte pe piaţa liberă.

În final, Moscova a dat semne de înţelegere. În cursul recentei vizite făcute la Bucureşti de ministrul sovietic de Externe, Andrei Gromîko, domnul Ceauşescu a anunţat sprijinul său pentru poziţia sovietică la negocierile de la Geneva privind limitarea armamentelor; pentru a doua oară el a acuzat aliaţii occidentali, făcându-i răspunzători de creşterea tensiunii internaţionale. În acelaşi timp, Uniunea Sovietică a anunţat intenţia de a mări livrările de petrol şi alte produse energetice pentru România. România va fi, astfel, în situaţia de a plăti petrolul sovietic „în condiţii CAER”, adică cu produse interne, şi cu ruble, nu cu dolari. Rămâne de văzut care vor fi concesiile politice româneşti în schimbul bunăvoinţei sovietice.

[SOURCES: F. 578 of March 31, 1984 / International Herald Trie Leopold Unger, Ceauşescu’s „Year of Enlightement” leave România in the dark.]

N.C. Munteanu: Şi iată acum câteva consideraţii ale ziarului „Financial Times” despre canalul Dunăre-Marea Neagră, monument al epocii Ceauşescu.

„Canalul Românesc aproape gata de intrare în funcţiune”

Șerban Orescu: România pare să fie pe punctul de a termina construcţia Canalului de 45 de km care leagă Dunărea de Marea Neagră, scurtând traseul prin Gurile Dunării.

Dl Gheorghe Oprea, prim-viceprim-ministru, a prezentat de curând Marii Adunării Naţionale o lege cu privire la regimul de navigaţie pe Canalul Dunăre-Marea Neagră care stabileşte regulile de navigaţie, controlul poluării, taxele vamale şi de tranzit.

El a omis să spună precis când va intra Canalul în funcţiune. Aceasta este o problemă delicată, dat fiind amânările succesive ale proiectului, la care a început să se lucreze curând după ultimul război mondial şi care, în ultima parte, a dat de lucru mai multor mii de soldaţi.

Odată terminat, Canalul va scurta distanţa dintre Constanţa şi Cernavodă cu 380 de km, evitându-se Gurile Dunării.

Românii speră că, din încasarea taxelor de transport, costul Canalului se va amortiza în 25 de ani. De menţionat este că pentru construcţia Canalului s-a cheltuit, numai în valută, suma de 300 de milioane de dolari împrumutaţi de la băncile occidentale; cheltuielile în lei au fost, de asemenea, considerabile. Domnul Oprea a precizat că porturile Constanţa şi Cernavodă au fost extinse.

Canalul face parte dintr-o serie de lucrări care ar putea schimba structura transportului fluvial în Europa Centrală. Germania Occidentală s-a hotărât să completeze cei 60 de km lipsă, din Canalul Rin-Main-Dunăre, ceea ce ar permite şlepurilor să circule între Marea Neagră şi Marea Nordului.

Această perspectivă a cauzat oarecare îngrijorare în rândul societăţilor de navigaţie occidentale, care se tem de concurenţa ţărilor din CAER, lucrând cu costuri reduse de producţie.

O a treia investiţie afectând Dunărea este proiectul comun ungaro-cehoslovac de construcţie a unei uzine hidroelectrice pe Dunăre. Acest proiect cunoaşte greutăţi, lucrările în zona Gabcikovo în Cehoslovacia şi Nagymaros în Ungaria fiind amânate pentru alţi patru ani.

Nu s-a dat nicio explicaţie asupra amânării, dar se ştie că în Ungaria există o preocupare publică crescândă cu privire la aspectele de protecţie a mediului.

[Source: F-549 March 28, 1983, Financial Times]

N.C. Munteanu: Presa din ţară nu mai conteneşte să bată toba propagandei despre câte şi mai câte le face partidul pentru a ridica masele la cultură. Că în realitate aceasta înseamnă coborârea culturii la nivelul foarte precar de înţelegere al activiştilor, aceasta e o altă poveste. Pentru că, dacă ai ocazia să asişti în Occident la o importantă manifestare culturală, un târg de carte, să zicem, îţi poţi da seama că altele sunt rosturile culturii de masă, cât despre mijloace, ce să mai vorbim. Pornind de la extraordinarul fenomen al extinderii cărţii de buzunar în Occident, comparând situaţia cu ce se întâmplă în România în acest domeniu, Gelu Ionescu a ajuns la concluzia că partidul nici nu doreşte cu adevărat o cultură de masă în ţară. De ce, o să auzim imediat.

Cultura de mase nu e dorită în România de astăzi

Gelu Ionescu: Cu prilejul recentului Salon al cărţii de la Paris s-a scris foarte mult, s-a vorbit foarte mult despre cartea în format de buzunar. S-au dat cifre impresionante, au fost comentate profilurile nenumăratelor colecţii, s-au evaluat cifrele de afaceri şi politica economică (de investiţii, cheltuieli şi câştiguri) pe care aceste colecţii o presupun. O întreagă strategie, un amplu studiu al pieţii, vaste consideraţii valorice perfect motivate, pentru că în imensa producţie de carte a Franţei de astăzi nu mai puţin de o treime este acoperită de cartea de buzunar. Atenţia deosebită acordată acum acestui capitol al vieţii editoriale şi culturale a Franţei se datorează şi împlinirii vârstei de 30 de ani ai celei mai cunoscute colecţii de acest tip, cea care a dat şi numele formatului, mă refer la colecţia Le Livre de Poche.

Dar Franţa nu este singura ţară occidentală în care producţia cărţii de buzunar a atins o asemenea performanţă. Răspândirea cărţii tipărită în colecţii în format de buzunar este generală în tot Occidentul, precum şi în Statele Unite, şi în Japonia, deoarece acest formidabil mijloc de răspândire a culturii beneficiază de câteva mari avantaje – preţul fix al unui exemplar este foarte accesibil, formatul cărţii o face uşor de manipulat, de purtat şi chiar de sacrificat pentru uzul studenţilor şi elevilor, al tuturor celor ce au nevoie numai de fragmente sau de pagini din corpul cărţii.

În plus, de-a lungul anilor, prezentarea grafică a acestor colecţii a devenit extrem de atractivă, iar varietatea genurilor de carte intrate în formatul de buzunar este impresionantă: nu numai beletristică de toate felurile, de la marile opere ale clasicilor până la ultimii moderni, dar cărţile de eseistică şi de referinţă, enciclopedii, dicţionare de toate soiurile, cărţile pentru tineret, ghidurile turistice, colecţiile de popularizare a cunoştinţelor în absolut toate domeniile – de la informatică până la magie, de la tâmplărie până la construcţia sateliţilor, de la marile stiluri artistice până la colecţionarea plantelor în ierbar. Cărţi pentru toate vârstele, pentru toate profesiile, pentru toate hobbyurile. Ca să nu mai vorbim de nenumăratele colecţii de romane poliţiste, de science fiction, de benzi desenate, romane de aventuri şi toată gama literaturii marelui consum. Atât de mare este astăzi dezvoltarea cărţii de buzunar, încât editorii nu îşi mai pun problema tipăririi, ci cea a difuzării, a locului ocupat de ele în standurile librăriilor şi ale chioşcurilor, precum şi problema transportului.

Cartea de buzunar a devenit, cu siguranţă, cel mai eficace mijloc de culturalizare a maselor, expresia cea mai elocventă a democratizării culturii: toate pronosticurile de acum 20 de ani, care profetizau dispariţia cărţii, ucisă de televiziune, s-au dovedit false. O singură cifră este elocventă: se apreciază că astăzi în Franţa circulă câteva sute de milioane de cărţi în format de buzunar.

În faţa acestei situaţii, nu poţi evita întrebarea de ce într-o ţară ca România, care face atâta tapaj despre acţiunile pe care le întreprinde pentru pătrunderea culturii în masă, de ce în România colecţiile cărţilor de buzunar sunt atât de puţine şi atât de greu de procurat? Căci puţinele colecţii de buzunar pe care le avem au apariţii sporadice, în tiraje derizorii care se epuizează repede şi aşteaptă cu zecile de ani o retipărire. Carte de buzunar a existat în România şi înainte de război, nenumărate colecţii la diverse edituri, chiar dacă nu de calitatea literară şi tipografică a celor din Occidentul de astăzi. Căci, trebuie spus, formatul de buzunar a apărut la sfârşitul secolului trecut în Occident şi de acolo a pătruns şi în România interbelică. Aici, cea mai cunoscută a fost vechea Bibliotecă pentru toţi. Dar, în afara acestei publicaţii, mai amintim şi alte colecţii interbelice, cum au fost: Biblioteca Lumea, Biblioteca Universală, Biblioteca Lectura, Biblioteca populară Socec, Biblioteca Lumina, Biblioteca Luceafărul, Biblioteca Căminul, Biblioteca Tuturor, Biblioteca Alcalay, Cartea Vremii, Biblioteca Dimineaţa, Biblioteca Tineretului, Biblioteca Universul şi multe altele.

După război, reapariţia Bibliotecii pentru toţi a fost un gest singular, multă vreme, deşi este de precizat că în anii ’50 tirajul cărţilor din colecţia Bibliotecii pentru toţi număra sute de mii de exemplare pentru fiecare volum. Biblioteca pentru toţi a devenit însă o instituţie culturală de excelent profil şi calitate a textului prin anii ’60, datorită iniţiativei şi excepţionalului plan gândit cu profunzime şi autoritate de Mihai Şora, pe timpul când nu fusese alungat de la Editura pentru Literatură.

Până acum vreo zece ani, Biblioteca pentru toţi a scos o foarte valoroasă serie de ediţii din scriitori români şi traduceri, chiar dacă n-a reuşit să convingă autorităţile să aibă, nici atunci, tirajele corespunzătoare. Dar se apropiase mult de ceea ce voia şi trebuia să fie. Tot Editura pentru Literatură a pus, în aceeaşi perioadă, în circulaţie Colecţia Meridiane, care a continuat, sub auspiciile Editurii Univers şi sub numele Globus să publice valoroasă proză străină contemporană. Ulterior, Editura Minerva a conceput seria Arcade, Editura Dacia – colecţia Restituiri, cu relativ puţine, dar foarte interesante texte, Editura Albatros a obţinut mari succese cu colecţia Cele mai frumoase poezii. Şi alte edituri, Meridiane, în primul rând, au tentat înfiinţarea unor astfel de colecţii aproape de formatul de buzunar. Dar, cu excepţia Bibliotecii pentru toţi, una din condiţiile fundamentale ale acestui tip de colecţie, şi anume preţul fix, nu a putut fi impus pieţei editoriale datorită, în primul rând, inexistenţei unor tiraje suficiente pentru rentabilizare.

Cum se vede, iniţiative au fost, dar ele n-au fost încurajate de politica oficială, adică exact de interesul, clamat doar pe hârtie, pentru culturalizarea maselor.

Astfel că aşa-zisa criză de hârtie, care s-a dovedit a fi o criză de ură împotriva literaturii şi culturii, a sugrumat colecţiile de buzunar, reducându-le la apariţii întâmplătoare şi dezafectându-le de rolul lor esenţial, acela de a oferi cărţi bune şi ieftine, în tiraje suficiente şi la îndemâna tuturor. Alergi astăzi după o carte din aceste colecţii ca după oricare alta; ceea ce a făcut ca, în ordinea economicului – care primează astăzi într-o politică a deculturalizării – aceste colecţii să nu mai poată aduce beneficiile enorme pe care le aduceau şi pe care le aduc aici, în Occident. Apoi, calitatea mizerabilă a hârtiei face aceste tipărituri aproape ilizibile. În câţiva ani aceste volume, pur şi simplu, se vor sfărâma în mâinile cititorilor, iar prezentarea grafică şi coperţile amintesc de vremurile cărţilor de gang.

Cât despre dificultăţile procurării cărţilor necesare, în primul rând, a cărţilor din bibliografia şcolară şi universală, am mai vorbit şi noi – şi nu o dată s-a protestat şi în presa din ţară. Numită de austeritate, politica editorială de astăzi este, în fond, complet eronată, atât timp cât nu reuşeşte să satisfacă piaţa şi să aducă profiturile care ar fi posibile. Chiar şi amortizarea cheltuielilor pentru ediţiile ştiinţifice sau cele de lux ar putea fi lesne realizată prin ediţiile de buzunar, care să reia aceleaşi texte în mari tiraje şi la preţuri mult mai accesibile. Trebuie spus că bunii editori din România cunosc toate aceste soluţii foarte bine, dar că ei nu sunt lăsaţi să conducă politica editorială, ci sunt îngrădiţi la tot pasul de o politică de stat care nu dă dovadă numai de lipsa unei elementare competenţe, dar care dovedeşte că nu doreşte cultivarea maselor şi marea circulaţie de carte – implicit, nici mari câştiguri de pe urma unei atari iniţiative. Ce altă concluzie, decât aceasta se impune în faţa acestor evidenţe?

N. C. Munteanu: Cu această Actualitatea Românească de astăzi s-a terminat. N. C. Munteanu vă mulţumeşte pentru atenţie şi vă urează, ca de obicei, cele bune.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG