Linkuri accesibilitate

Să-ţi moară-n palmă o pasăre vorbitoare


Ştim cu toţii cum e cu cioara din par şi vrabia din mână; de mici copii, lumea animalelor e prezentă nu doar de jur-împrejurul nostru (mai cu seamă în cazul celor care au avut şansă să copilărească la ţară), ci şi într-un orizont simbolic de referinţă (poveşti, snoave, fabule etc., etc.). N-am să uit niciodată cum, la sfârşitul clasei a 4-a sau a 5-a, dându-ni-se pentru vacanţa de vară misiunea să facem fiecare câte-un mic insectar, la ţară am prins o ditamai mantis religiosa – cu ce mândrie am înţepat-o la un loc de cinste!!! Că moartea le-o fi durut pe toate gâzele inventariate, la sfârşit de vacanţă, în insectarul meu, nici nu putea să-mi treacă prin cap una ca asta…

Mulţi ani după, traduceam pentru Cartier O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, de Michel Pastoureau – o adevărată enciclopedia a lui homo europeus! –, iar capitolul care m-a amuzat cel mai mult a fost „Procesele animalelor”; în cele ce urmează, voi cita un mic fragment de la începutul acestuia, pentru a intra în temă:

„…de la Aristotel vine această idee a unei comunităţi a fiinţelor vii, idee dispersată în mai multe opere ale filosofului, în special în tratatul De anima, şi pe care Evul Mediu l-a moştenit în mai multe etape, ultima – secolul al XIII-lea – fiind şi cea mai importantă. Cu toate acestea, în domeniul dat asimilarea moştenirii aristotelice a fost facilitată de existenţa, în sânul tradiţiei creştine, a unei atitudini faţă de lumea animală care mergea în acelaşi sens (dar din motive diferite). Această atitudine, al cărei cel mai cunoscut exemplu se manifestă prin Francesco d’Assisi, îşi are probabil originea în mai multe versete ale Sfântului Pavel, în special într-un fragment dintr-o scrisoare către Romani: «Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu».

Această frază i-a marcat decisiv pe toţi teologii care au comentat-o. Unii caută sensul acestor cuvinte: ei se întreabă dacă Christ a venit într-adevăr să salveze toate creaturile şi dacă toate animalele sunt cu adevărat «copiii lui Dumnezeu». Faptul că Iisus s-a născut într-o iesle le apare unor autori drept o probă că Mântuitorul a coborât pe pământ pentru a salva şi animalele. Alţii, pasionaţi de scolastică, îşi pun întrebări ce se dezbat încă la Sorbona sfârşitului de secol al XIII-lea. Astfel, apropo de viaţa viitoare a animalelor: vor învia şi ele după moarte? vor urca la cer? într-un loc care le este rezervat în mod special? toate sau doar câte un reprezentant al fiecărei specii?”

Mă opresc aici, cu un nod în gât – pe când tălmăceam, în scris dar şi à haute voix, ca să aud cum sună, cartea lui Pastoureau, acum 12 ani şi mai bine, pe ecranul computerului stătea cocoţat peruşul meu vorbitor, Mil Arepa, pe atunci în vârstă de câteva luni şi care, printre primele cuvinte deprinse, îl repeta de multe-multe ori la rând pe unul cu o sonoritate aparte: „Pastourrrreau! Pastourrrrreau!” (după un timp, îmbogăţindu-şi vocabularul, zicea: „Cine-i Pasturuş scump?”). Băiat de la ţară, crescut într-o ogradă cu orătănii, iar de la o anumită vârstă păscând capra (şi chiar suind-o în copaci, căci îi plăceau grozav fructele verzi!), am ştiut dintotdeauna – şi fără să mi-o spună teologii apuseni! – că toate făpturile vii au suflet, că mai cu seamă animalele domestice comunică afectiv cu stăpânii lor, că porunca a şasea – „Să nu ucizi!” – nu se referă doar la oameni (chit că, în copilărie, am văzut nenumărate scene în care erau sugrumate pisici, fiindcă mâncau pui, sau erau duşi de-acasă şi legaţi de şina de cale ferată câinii bătrâni, să-i taie trenul; asta ca să nu mai vorbesc de sacrificarea mieilor de Paşti sau a porcului de Crăciun)…

În mod cert, anumite vietăţi au premoniţia morţii (pisicile care se duc să moară pe ascuns – am avut mai multe!); să sperăm totuşi că nu trăiesc „cu gândul morţii ca un frate geamăn” (Cezar Ivănescu). Dar ce se întâmplă când o fiinţă – nu pot să-i spun necuvântătoare, de vreme ce repeta întruna tot ce auzea de la noi, iar uneori şi de la radio! – află în ultima clipă că tocmai urmează să plece?! Vorba marelui poet ieşean Emil Brumaru: „Oare/ Cum se moare?// Aşa cum cade o căpşună-n apă/ Şi vine-un cerb cu botul lui şi-o papă?// Oare/ Cum se moare?” (Cântec naiv).

…Am apucat să-l ţinut în palmă, o ultimă oară, pe Mil Arepa după ce, brusc, nu s-a mai putut ţine pe stinghia lui din colivie, iar la uluirea pe care o exprimau ochii lui – „Ce mi se întâmplă?!!” – nu găseam cuvinte să-i răspund. În mai puţin de un minut, şi-a dat sufletul, şi când scriu „şi-a dat sufletul”, nu folosesc o figură de stil. Era luni, 13 martie.

A doua zi, l-am îngropat în pădurea de la Râşcana, să-i cânte păsările în prima lui primăvară de după… Apoi, m-am dus la Liceul „Spiru Haret” din Chişinău, unde am văzut un tulburător spectacol „despre asta”, după piesa lui Matei Vişniec Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, montată de inimoasa profesoară de română Mariana Jitari cu elevii săi din clasele gimnaziale. Şi astfel, lacrimile mele de tristeţe s-au întâlnit cu lacrimile mele de bucurie, pentru reuşita spectacolului!

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG