Linkuri accesibilitate

În puţine culturi pedepsele corporale aplicate copiilor sunt privite cu mai multă dezinvoltură decât în România.

Majoritatea celor care votează PSD au trecut prin școala comunistă și au fost crescuți în pedagogia comunistă. Pare un truism, dar implicațiile sunt grave.

Asta înseamnă că fondul moral și afectiv al majorității acestor părinți este bazat pe ierarhie și pe obsesia respectării „autorității”. La fel, se fondează pe pedepse.

Mai toată lumea a fost „pionier”. Organizarea „detașamentelor” se făcea pe model militar, cu comandanții care purtau șnururile acelea de culori diferite. Retragerea unui șnur însemna degradare.

Apoi, copiii erau bătuți la școală. Nu știu să se fi făcut vreu studiu socio-antropologic despre sechelele lăsate de acele traumatisme. „Bătaia e ruptă din Rai”, spune îndoielnica noastră înţelepciune populară. Bătaia aplicată de părinţi, desigur, dar şi cea care înainte se practică la şcoală. Bătaia ca instrument pedagogic. În puţine culturi pedepsele corporale aplicate copiilor sunt privite cu mai multă dezinvoltură decât în România. Există un larg consens la noi în jurul ideii că pedepsele corporale fac parte în mod natural din educaţia acordată de părinţi odraslelor lor. În mentalitatea noastră, copilul trebuie „strunit”.

În imaginarul popular român, copilului trebuie să i se impună limite stricte, pentru că altminteri, precum o maşinuţă malefică predispusă în mod instinctiv spre rău, el „te pune la încercare”. Psihologia noastră colectivă, cu solida ei doză de culpabilitate latentă, combinată cu neîncrede în ceilalţi şi cu un vârtos complex al inferiorităţii, ar deveni mai uşor de înţeles dacă s-ar studia fundaţiile acestei dogme, transmise din generaţie în generaţie, care spune că relaţia dintre părinţi şi copii se bazează în mod necesar pe un raport de forţe. Nu încredere reciprocă ne trebuie nouă în educaţie, ci control, altminteri copilul „îţi scapă din mâini”.

Într-atât de larg este consensul în jurul acestei relaţii de putere, încât cel mai adesea victimele însele – copiii deveniţi adulţi – găsesc natural modul în care au fost tratate. „Tata era un om aspru, dar drept. Mă bătea de mă rupea, dar o şi merităm”, îmi spunea nu de mult, cu convingere, un om altminteri normal, cel puţin în aparenţă, dar pe care îl suspectez acum că îşi bate copiii de-i stinge, pentru că altfel n-ar putea „să-i facă să priceapă”. Exemplul fiind, de bună seamă, chiar el: a fost strunit la timp şi iată ce a ajuns. Îmi amintesc cum, în copilărie, colegi de clasă erau aduşi la şcoală de părinţi, cel mai adesea oameni simpli, care îi cereau profesoarei: „Tovarăşa, să-l bateţi ca pe hoţii de cai, că ăsta numai de frică înţelege”. „Eu te-am făcut, eu te omor!” era strigătul de luptă al ţăranilor care îşi băteau copiii în ogradă, copii despre care nici unul dintre vecini nu avea vreo îndoială că şi-ar merita tratamentul sălbatic. Îmi amintesc şi de învăţătoarele sadice şi de profesorii rataţi, eşuaţi la ţară, care se descărcau de frustrări pe copiii pălmuiţi şi bătuţi cu rigla, uneori peste unghii, printr-un rafinament care se situa la limita torturii.

Există un nume în psihologie pentru această mentalitate: este ceea ce Alice Miller a numit „pedagogia neagră”. Violenţa părinţilor şi a educatorilor care aplică din convingere această „pedagogie neagră” nu este neapărat fizică. Violenţa poate fi morală sau intelectuală, manifestându-se prin abuzuri verbale şi prin diminuarea celuilalt. De câte ori nu auzim pe stradă părinţi apostrofându-şi copiii prin „tâmpitule” şi „cretino” şi asigurându-i că nimic bun nu va ieşi din ei, totul încheindu-se cu: „În ce fel i-am greşit lui Dumnezeu ca să mă pedepsească cu arătări ca voi?”

Violenţa morală poate fi chiar şi mai devastatoare decât cea fizică. La școală, pionierilor care greșeau li se retrăgea șnurul și erau umiliți. În toate cazurile însă, „pedagogia neagră” are o particularitate care o distinge de alte forme de dominare. Ea implică în mod necesar nu doar supunerea efectivă a victimei, ci şi o acceptare a pedepsei din partea ei. În acest rafinat sistem de dominare, victima (copilul) e constrânsă să accepte pedeapsa întrucât aceasta este aplicată „pentru binele ei”. „E pentru binele tău că te bat, iar mai târziu ai să-mi mulţumeşti”, auzim deseori printre icniturile celor care le aplică copiilor pedepse corporale, sau care îi privează de anumite lucruri la care copiii ţin (extremă la care duce acest raţionament fiind, desigur, rezumată prin: „de ce mă obligi să te bat”?!…).

Acest întortocheat transfer de culpabilitate, care, aplicat sistematic încă din copilărie, produce efecte ireversibile, poate furniza un prim element care să ajute la descifrarea complicatei holograme psihologice româneşti: amestecul de mândrie şovăielnică şi de vinovăţie burzuluită care ne caracterizează. Suntem convinşi că ne-am meritat suferinţele trecute, dar ne simţim vinovaţi pentru faptul că, în ciuda lor - şi doar ştim că le merităm -, încă nu am ajuns să simţim mireasma acelui Răi din care e ruptă bătaia.

XS
SM
MD
LG