Linkuri accesibilitate

Un interviu cu o tînără violonistă de la Berlin care duce ajutoare umanitare în estul Ucrainei.

Violonista de la Berlin, Marina Bondas, merge periodic în estul Ucrainei pentru a duce acolo ajutoare umanitare și a da concerte în fața locuitorilor din regiune și a soldaților ucraineni. Iar la revenirea în Germania din reflex ocolește grămezile de frunze (în estul Ucrainei la orice pas poți da peste o mină) și nu mai poate merge la concertele muzicienilor ruși care au susținut anexarea Crimeei.

Într-un interviu acordat colegului nostru de la Radio Svoboda, Valentin Barîșnikov, Marina Bondas compară încetineala cu care au loc transformările în Ucraina cu denazificarea Germaniei.

Marina s-a născut la Kiev, într-o familie de violoniști, iar când avea 12 ani familia ei s-a mutat în Germania, unde Marina a și crescut și a terminat conservatorul, iar apoi a început să lucreze în orchestra simfonică a radioului de la Berlin. Întrebată de ce a luat atât de aproape războiul din estul Ucrainei, Bondas spune că a început să se intereseze de evenimentele care aveau loc în patria sa încă în perioada Maidanului.

Marina Bondas: „Legăturile nu se rup de tot, o parte din suflet oricum rămâne acolo. Retrăiam foarte mult pentru oamenii de acolo, am făcut cunoștință cu mulți dintre ei în perioada Maidanului, am cunoscut tot atunci și diaspora ucraineană de la Berlin. Am început să ajutăm. La început apelam la organizațiile mari de caritate, dar acolo lucrurile se mișcau cu greu și am înțeles că trebuie să luam situația în mâinile noastre. Heart for Ukraine, fondul la care particip, este un proiect caritabil informal la care am aderat de la bun început pentru a face bine și pentru a face ceea ce îmi place.”

Radio Svoboda: Dar ați plecat la 12 ani, probabil că aveți un mediu pur german?

Marina Bondas: „Sunt muzician, am un mediu internațional. Însă acolo unde te-ai născut oricum rămâne ceva. În ceea ce privește Maidanul, cred că a jucat un anumit rol și faptul că atunci când vedeam poze, secvențe video recunoșteam locurile. Sunt din Kiev și locurile unde stăteau baricadele îmi erau bine cunoscute, plus că și conservatorul este pe

Conservatorul este pe Maidan...

Maidan Nezalejnosti, iar în Piața Ucraineană este Casa Europeană, unde în copilărie am avut multe concerte – sunt amintiri atât de familiare…”

Radio Svoboda: Nu doar că ați ajutat la colectarea banilor, dar ați și mers în estul Ucrainei. Violoniștii, muzicienii în general, au o imagine de oameni rafinați, iar Dvs. ați mers practic la război. Părinții n-ar fi trebuit să vă dea voie să plecați.

Marina Bondas: „Părinților nici nu le-am spus. Nici acum, când merg, nu le spun prietenilor, îi anunț doar la revenire că sunt în regulă. Iar în ceea ce privește imaginea – am printre prieteni tinere finuțe, glamuroase, tineri designeri, fotografi, regizori – care lăsau tot și mergeau să ajute. Probabil că este particularitatea acestui război. Îmi place că în societate mulți oameni au înțeles că „trebuie de făcut ceva și cineva trebuie să facă aceste lucruri, iar acel cineva trebuie să fiu eu”.

Le-am propus prietenilor voluntari să merg în estul Ucrainei cu concerte, să cânt în centrele de reabilitare, în centrele pentru refugiați, în spitale. Se întâmpla în 2015. Am luat un bilet la Kiev pentru două săptămâni, vioara și într-o seară am primit un apel și mi s-a spus: „Veniți în Slaviansk, vă așteptăm mâine”. Am mers pentru două zile, în final am rămas o săptămână,

Veniți în Slaviansk, vă așteptăm mâine...

țineam câteva concerte pe zi. Dacă nu aveam biletul retur, cred că cei de acolo nu m-ar fi lăsat să plec.”

Radio Svoboda: Ați auzit focuri de armă, de artilerie?

Marina Bondas: „În Andreevka auzeam cu regularitate. Încerc să ajung acolo unde multora le este teamă să meargă. Anume acolo, chiar dacă sună ciudat, este cel mai mult nevoie de muzică și de artă, de ceva care amintește de pace, acolo oamenii sunt foarte receptivi. În Andreevka pe alături de mine zburau schije, așa că m-am obișnuit.

În Andreevka pe alături de mine zburau schije, așa că m-am obișnuit...

La periferia orașului explodează uneori mine și schijele zboară la 200-300 de metri, au zburat și pe lângă mine.”

Radio Svoboda: În fața cui și unde țineți concerte acolo? Bănuiesc că acolo nu există săli de concerte…

Marina Bondas: „Acum ne ocupăm mai mult de copii. Dar în general cântăm în fața tuturor - și a civililor, și a militarilor. De sală de concerte nici nu e nevoie. Important este contactul direct cu oamenii, comunicarea cu ei. Este una din componentele reabilitării de care mă ocup. Nu țin doar concerte, ci comunic cu oamenii, pregătesc un program pentru a le povesti câte ceva și a-i asculta, pentru a-i lăsa și pe ei să-și spună păsul – este un aspect foarte important.”

Radio Svoboda: Dar în fața militarilor ucraineni ați cântat? Ce reacții au avut?

Domnișoară, ce căutați pe aici?...

Marina Bondas: „Am mers de câteva ori pe linia frontului, când era mai liniște. În principiu, soldații reacționează cu foarte multă căldură. Sunt șocați de-a dreptul când la posturile de control le arăt pașaportul german: „Domnișoară, ce căutați pe aici?”. În timpul concertelor văd cum în ochii oamenilor se schimbă ceva. Soldații nu sunt mașinării de luptă, sunt oameni. Și acolo lucrurile sunt amestecate – sunt tineri de la sate, sunt soldați de meserie, dar sunt și dintre cei care înainte de război s-au ocupat de fizica nucleară, biologie și design – oameni care nu ar fi vrut pentru nimic în lume să ajungă în această situație – dar care au fost nevoiți. Pentru ei o gură de viață pașnică este ceva cu totul deosebit.

Cel mai complicat și mai terifiant este atunci când revii la viața obișnuită...

De fapt, ajungând în zona de conflict omul se obișnuiește foarte repede, capătă anumite reflexe. Cel mai complicat și mai terifiant este atunci când revii la viața obișnuită. Eu merg acolo pentru scurt timp, apoi la revenire două-trei săptămâni îmi vin în fire. Imaginați-vă tinerii care de un an-doi stau acolo, sunt și unii care sunt de la începutul războiului – pentru ei trauma cea mai mare este nu atunci când sunt acolo, ci atunci când revin la viața pașnică.”

Radio Svoboda: Dar ce vi se întâmplă în aceste două săptămâni după revenire?

Marina Bondas: „Când merg prin Berlin și am în cale grămăjoare de frunze căzute, automat le ocolesc – acolo te obișnuiești că trebuie să fii atent pe unde calci, să nu calci pe iarbă pentru că acolo poate fi o mină. Sau te trezești brusc și nu mai poți să dormi, îți vin în minte tot felul de amintiri, răniții pe care i-am văzut, mirosul de sânge cu antiseptic – totul rămâne. Am un prieten apropiat, civil – în 2014 a stat trei săptămâni într-un

Când văd grămăjoare de frunze, automat le ocolesc...

subsol. După un timp, a început să povestească ce făceau cu el – lucrurile despre care uneori citești în rapoartele Amnesty International ți le povestește un om apropiat. Și vezi și consecințele – are dureri puternice, periodic nu mai controlează mâna, dureri de cap, nu poate dormi. E cutremurător când auzi personal aceste lucruri.”

Radio Svoboda: Multă lume vorbește acum despre un nou sentiment al patriotismului ucrainean. Dar sunt și mulți dezamăgiți de ritmul lent al schimbărilor. La început existau așteptări mari legate de faptul că Ucraina se va schimba. Nu aveți același sentiment de dezamăgire?

Pentru a schimba lucrurile este nevoie de timp și răbdare...

Marina Bondas: „Nu sunt deloc dezamăgită. Înțelegeam de la bun început că repede doar pisicile se înmulțesc. Nu ne putem aștepta la schimbări rapide, pentru că trebuie schimbate multe lucruri, tot sistemul. Rapid ar fi putut fi doar ca în 1917, și nu e bine. Pentru a schimba lucrurile eficient și fără victime, sau cu cât mai puține victime, este nevoie de timp și răbdare.

Eu locuiesc într-o țară care a trecut prin ceva asemănător: după 1945 Germania a trecut prin denazificare, multe s-au schimbat, însă cadrele fostului partid nazist au mai rămas în funcții de conducere până pe la sfârșitul anilor 1950. Din păcate, și la noi va fi nevoie de timp pentru a curăța, a restarta puterea. Mai este important și faptul că scopul Maidanului a fost nu doar de a schimba puterea, ci de a obține posibilitatea de a decide. Este ceea ce m-a atras – nu faptul că imediat totul se va schimba și va fi o țară înfloritoare, ci faptul că eu, un om obișnuit, au drept de decizie, de mine depind anumite lucruri, eu pot contribui la anumite schimbări.”

Radio Svoboda: În ceea ce privește atitudinea față de Rusia – ce s-a schimbat în atitudinea Dvs. față de această țară?

Le-aș dori foarte mult rușilor să scape de dictatură...

Marina Bondas: „Am petrecut în Rusia jumătate din copilărie, pentru mine nu este o țară străină. Avem și prieteni, și rude acolo, așa că știu lucrurile din interior. Din punct de vedere politic totul este simplu – aveam aceeași atitudine și înainte de Maidan. Am mers la demonstrațiile din Berlin împotriva falsificărilor în 2011, când au fost alegeri în Duma de stat și când au fost și alegerile prezidențiale. Le-aș dori foarte mult rușilor să scape de dictatură, de Putin și gașca lui – atunci și războiul s-ar încheia, și în Rusia, poate, viața s-ar îmbunătăți, sau cel puțin nu vor mai suferi și nu vor mai sta la închisori oamenii onești.”

Radio Svoboda: Anexarea Crimeii și războiul din estul Ucrainei a influențat cumva atitudinea Dvs. față de Rusia?

Marina Bondas: „În principiu, a influențat foarte dureros. Obuzele care cad peste oameni nu mai țin de politică. Și este atât de dureros, pentru că Rusia era ceva apropiat pentru mine, tot ca un fel de patrie… Iar acum… E ca un fel de trădare din partea unui om apropiat…

Este atât de dureros, pentru că Rusia era ceva apropiat pentru mine, tot ca un fel de patrie...

Muzica și politica trebuie uneori separate, la fel cum separi grâul de neghină. Dar arta, decența și omenia nu pot și separate. Și atunci când artiștii ruși au susținut anexarea Crimeei și războiul din Ucraina – aici nu a mai fost vorba despre efemerul politicii, ci despre o chestiune de omenie și decență. Unii dintre acești muzicieni erau idolii mei, îi adoram - și s-a întâmplat ceva oribil, acum mi-e greu să-i mai percep, mi-e greu să-i ascult. Nu mai pot merge la concertul unui astfel de om. Pentru că muzica, atunci când o asculți, își trezește niște asociații, niște gânduri, iar eu în timpul concertului nu mă voi putea gândi decât la acest aspect…”

Radio Svoboda: Adică la un concert al lui Spivakov nu veți mai merge?

Nu este o chestiune de politică, e o chestiune de decență și omenie...

Marina Bondas: „Nu voi putea. Pur și simplu nu voi putea. În principiu, pentru mine e mai bine să-mi amintesc mai puțin de astfel de oameni, pentru a nu-mi strica dispoziția o dată în plus. Eu nu înțeleg cum au putut ei face acest lucru, nu înțeleg ce se petrece în capul lor. Pentru că nu este o chestiune de politică – e o chestiune de decență și omenie. Acești oameni nu puteau să nu știe ce se întâmplă.”

XS
SM
MD
LG