Linkuri accesibilitate

Reflectând la asasinarea în masă, din aprilie 1940, a peste 20.000 de soldați și civili polonezi de către NKVD, istoricul Victor Zaslavsky scria:

Masacrul de la Katyń arată în manieră exemplară două aspecte-cheie și interconectate ale domniei totalitare în secolul XX: folosirea sistematică a terorii de masă ca instrument de dominație; și funcția ideologiei de conductor al terorii. Aceste două aspecte au fost cel mai distructive în viețile victimelor. ...Tentativa de a construi o nouă societate cu ajutorul metodelor „științifice” de igienă socială și „epurarea” „contagiunii burgheze” unesc regimurile totalitare ale secolului XX. ...Încă de la început, ele au căutat să-și atingă scopul eliminării nu doar a oponenților politici, ci a întregilor grupuri sociale damnate de propria lor existență, „dușmanii obiectivi” și „dușmanii poporului”. ...Așa cum Auschwitz a devenit simbolul „purificării etnice”, tot așa poate servi masacrul de la Katyń ca simbol al „purificării de clasă”. (vezi V. Zaslavsky, Class Cleansing: The Massacre of Katyn, New York: Telos Press, 2008).

Istoricul Robert Gellately citează o amintire a uneia din secretarele lui Hitler: „Vom câștiga acest război pentru că luptăm pentru o idee și nu pentru capitalismul evreiesc care îi animă pe soldații dușmanilor noștri. Doar Rusia este periculoasă, pentru că Rusia luptă cu același fanatism ca al nostru pentru propria ei viziune despre lume. Dar binele va învinge, nu îi este rezervat nimic altceva”. (vezi cartea sa, Lenin, Stalin, and Hitler: The Age of Social Catastrophe, New York: Vintage, 2008) Cele două mișcări totalitare s-au opus esențialmente și ferm valorilor, instituțiilor și practicilor democratice. Karl Dietrich Bracher spunea cândva, extrem de memorabil, că „ele sunt copiii epocii democrației”. În forma lor cea mai avansată, în Uniunea Sovietică și Germania, leninismul și fascismul au reprezentat „un atac feroce și o alternativă înspăimântătoare la modernitatea liberală”. Experiențele lor simultane le-au plasat într-o „ ‚intimitate negativă’ în contextul european al ‚războiului și revoluției’”. Vezi și articolul „Mutual Perceptions and Projections. Stalin’s Russia in Nazi Germany: Nazi Germany in the Soviet Union”, semnat de Katerina Clark și Karl Schlögel, în volumul editat de Michael Geyer și Sheila Fitzpatrick, Beyond Totalitarianism. Autorii discută această zonă de intersecții și experiențe comune în cazul Germaniei naziste și al Uniunii Sovietice, dar insistă că „nu există nicio conexiune Berlin–Moscova fără Roma și niciun discurs ruso-german fără fascismul italian”. Acestea au fost locurile experienței istorice sincronizate a unei întregi epoci.

Bolșevismul nu poate fi înțeles fără asumarea rolului covârșitor al lui Lenin. Stalin a fost, într-adevăr, beneficiarul unui sistem pe care Lenin l-a imaginat și dezvoltat. În absența ideologiei, aceste regimuri ar fi rămas tiranii tradiționale. A fost tocmai pretextul ideologic cel care l-a făcut pe Lenin să se angajeze în nesăbuita lui tentativă de a transforma radical societatea. Pe urmele sale, Stalin a urmat aceeași agendă atot-transformatoare: natură, știință, limbă, toate trebuiau să fie subordonate scopului sacrosanct. Același patos ideologic, impermeabil fără urmă de îndoială ori auto-reflexivitate, a animat viziunile amăgitoare ale lui Hitler despre războiul rasial global. În acest sens, a se vedea și lucrarea esențială a lui Richard Overy, The Dictators. Hitler’s Germany and Stalin’s Russia (London: Penguin Books, 2005). Odată ce aceste mișcări politice și-au construit viziunea asupra modernității pe principiul unei comunități alese și purificate, traversarea deșertului istoriei de la întuneric la lumină, nu mai putea exista decât o singură soluție pentru acei care au eșuat să se califice pe criteriile lor de ansamblu: excizia.

Același Molotov a explicat represiunea împotriva familiilor celor epurați, executați, deportați, sau asasinați ca pe o acțiune profilactică: „trebuiau să fie izolați. Altfel, ei ar fi răspândit tot felul de nemulțumiri, iar societatea ar fi fost infectată cu un anumit grad de demoralizare”. Pentru acest episod, vezi cartea lui Orlando Figes, The Whisperers: Private Life in Stalin’s Russia (New York: Metropolitan Books, 2007). Cazul lui Molotov este în mod particular enigmatic în privința loialității față de partidul-stat versus loialitatea față de propria familie. Soția sa, Polina Jemciujina, a fost acuzată de sionism și cosmopolitism în 1949. Când Politburo-ul s-a întrunit să-i decidă acesteia soarta, Molotov a îndrăznit să se abțină de la vot. Câteva zile mai târziu, el și-a cerut scuze pentru comportament, preamărind pedeapsa „binemeritată” decisă de mama Rusie pentru soția sa. A urmat divorțul de Polina și, deci, loialitatea de neclintit față de Stalin. După moartea dictatorului, ea s-a întors din deportare. S-a recăsătorit cu Molotov și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Jemciujina nu și-a criticat niciodată soțul și nu a denunțat niciodată public regimul sângeros al lui Stalin. Se poate spune că a fost chintesența „tovarășei de viață și de luptă”, așa cum obișnuiau soțiile magnaților comuniști să-și spună...

XS
SM
MD
LG