Linkuri accesibilitate

În anii ’30, stalinismul a făcut din antifascism unul din pilonii propagandei sale, seducând intelectuali și reușind să galvanizeze mișcări de rezistență de pretutindeni. Însă atât comunismul, cât și fascismul au detestat și denunțat liberalismul, democrația, parlamentarismul ca forme de degradare a adevăratei politici, una care ar transcende orice diviziuni prin consacrarea comunităților perfecte (fără clase sau unificate rasial). Ideologii fundamental ateiste, comunismul și fascismul și-au ambalat obiectivele politice în discursuri pretins emancipatoare. Erau de fapt religii politice care visau să elibereze individul de orice impoziții presupuse de morala și legalitatea tradiționale. Alternez uneori conceptele de „totalitarism” și „religie politică” pentru că eu consider că acești doi termeni au funcții complementare. Asemeni lui Philippe Burrin, cred că „totalitarismul lămurește mecanismul puterii și formele de dominare, în timp ce religia politică țintește la sistemul de credințe, ritualuri și simboluri care stabilesc și articulează această dominație. Totalitarismul accentuează modernitatea fenomenului, în special tehnicile de putere, în timp ce religia politică atrage atenția asupra unei perspective de lungă durată și unui sediment istoric și o reaplicare modernă a unor fragmente de cultură religioasă în scopuri politice” (vezi articolul lui P. Burrin, Political Religion: The Relevance of a Concept).

În universul acestor mișcări politice, demonizatul inamic a purtat numele celor care au refuzat, respins, sau pur și simplu nu s-au calificat pentru șansa iluminării propovăduită de scripturile de partid. Cât privește cazul totalitarismului de stânga, Igal Halfin vine cu o excelentă formulare: „Apoteoza istoriei comuniste –umanitatea ținându-se de mână și mărșăluind către un paradis fără clase– nu poate fi astfel disociată de tentativa sistematică a lui Stalin de a-i elimina pe cei care au atins bunăstarea marxistă, dar au refuzat să se adape din ea”. (vezi introducerea lui Halfin la volumul editat de el însuși, Language and Revolution: Making Modern Political Identities, London: Frank Cass, 2002)

Explicațiile psihologice și psihopatologice pentru aceste regimuri unice în criminalitatea lor nu sunt suficiente: în timp ce Stalin și Hitler erau indiscutabil mânați de impulsuri paranoid exclusiviste și exterministe, ar fi mai greu să-l considerăm pe Lenin drept un individ dezechilibrat psihic. Până și un critic vehement al bolșevismului precum filosoful existențialist creștin Nikolai Berdiaev l-a văzut pe Lenin ca pe o personalitate paradoxală, un revoluționar antidemocratic și neo-iacobin, dar totuși un individ îngăduitor, animat de setea pentru egalitate și chiar de o pasiune pentru libertate. Mergând dincolo de comparațiile deja trasate între Hitler și Stalin, este important să-l aducem pe Lenin în poveste ca principalul arhitect al dictaturii bolșevice, adevăratul fondator al sistemului numit Gulag.

În opinia mea, secolul XX a fost într-adevăr secolul lui Lenin: prin crearea, în 1903, a Partidului bolșevic, o formațiune politică inedită, în fapt o instituție politică fără precedent, el a zguduit în mod decisiv și din temelii practica social-democrată și a propus o nouă gramatică revoluționară. Lenin a fost un doctrinar în transă, de sorginte iacobină, convins că partidul lui de avangardă este menit de către o istorie definită cvasi-religios să-și atingă scopurile și să fericească umanitatea pentru totdeauna, indiferent de costurile umane aferente. Costurile au fost, într-adevăr, înfiorătoare, sfidând capacitatea noastră de reprezentare. Asemeni lui Maximilien Robespierre, Lenin era obsedat de stabilirea unei comunități de militanți depersonalizați, de revoluționari ascetici de profesie pentru care nu existau valori mai înalte ca servirea cauzei revoluționare. (vezi și Ruth Scurr, Fatal Purity: Robespierre and the French Revolution, New York: Metropolitan Books/Henry Holt, 2006)

Fanatismul ideologic, amestecat cu resentimentul obsesiv, explică ambițiile distructive ale lui Lenin. Vladimir Ilici nu a fost doar fondatorul propagandei politice, preotul suprem al unei noi escatologii ori întruparea omniscientă, infailibilă a partidului, ci și demiurgul sistemului de concentrare și apostolul terorii universale. Un bolșevic autentic, Martin Latsis, unul din liderii Ceka, spunea în 1918: „Nu purtăm război cu persoane individuale. Noi exterminăm burghezia ca clasă. În timpul anchetei, nu căutăm probe care să ateste că acuzatul a acționat prin faptă sau prin vorbă împotriva puterii sovietice. Primele întrebări pe care trebuie să le pui sunt: cărei clase îi aparține persoana? Care este originea sa? Care îi sunt educația și profesia? Și tocmai aceste întrebări trebuie să determine soarta celui acuzat”. (vezi Robert Gellately, Lenin, Stalin, and Hitler: The Age of Social Catastrophe, New York: Knopf, 2007)

Tot în același mod a perceput și Hitler războiul cu Uniunea Sovietică și democrațiile occidentale: ca pe o cruciadă ideologică menită să distrugă un inamic dezumanizat ideologic. (vezi și Jeffrey Herf, The Jewish Enemy: Nazi Propaganda During World War II and the Holocaust, Cambridge: Harvard University Press, 2006).

XS
SM
MD
LG