Linkuri accesibilitate

Când facem bine doar la marile sărbători ar trebui să ne gândim că gestul e inutil și că sfințenia vine de la un echilibru interior.

Deși evangheliile spun că nu e creștinește să faci bine ostentativ, totuși marile sărbători precum Crăciunul dau ocazia multora să se răscumpere făcând donații pentru săraci în văzul lumii.

Aici putem face o paranteză pentru a vedea cum ideologia ortodoxă nu cunoaște compasiunea (ci doar, eventual, degradanta milă). Nici unul din sfinții pur ortodocși de după Marea Schismă (1054) nu a făcut mare lucru pentru săraci.

Asta transpare si in limba: in românã, compasiune e un frantuzism recent. Cuvintul -si notiunea insasi- sint, la fel, imposibil de tradus in limbile slavilor ortodocsi, altfel decit ca un calc recent, precum сострадание în rusã, (со-страдание = com-passio) care de fapt nu inseamna acelasi lucru.

Ceea ce ni se prezintă cu admirație, sau înainte, sau după Schismă, în Biserica Răsăriteană sunt fie niște yoghini vanitoși care trăiau căznindu-se în vârf de stâlp (Simeon Stilitul), fie niște învățători ai supușeniei și ai răbdării patimilor, lipsiți de umor și compasiune. Sfântul Martin, cel care își taie mantaua în două pentru a da jumătate unuia care murea de frig, nu i-a impresionat pe ortodocși.

In româna, sub influenta Bizantului, πάθoς si πάθημα au avut dintotdeauna un sens negativ. πάθημα, patima, este un termen mai mult decit milenar, atît de arhaic incat a intrat in româna inainte de trecerea în greaca la pronuntarea actuala a lui θ… însa patimã nu mai are astazi nicio legatura cu sentimentele elegante.​

Facem așadar caritate de sărbători, sperând că asta ne va ridica statutul metafizic. Măcar musulmanii nu au nevoie să arate e ceva special în a face bine. În Islam există obligativitatea religioasă a zakatului, distribuit săracilor la musulmani, care posedă, în toate limbile lor, echivalentul exact al compasiunii: rahm la arabi sau, la persani, dil-sozí, care pe deasupra înseamnă literalmente: a-ți arde inima după cineva.

Asta ne dă ocazia să discutăm statutul ambiguu al generozității și al carității. Naghib Mahfuz, premiul Nobel de literatură, un Borges egiptean (a și murit orb, ca Borges, cu care si semăna in multe privințe, cf. foto mai sus) și pe care islamiștii au căutat să îl asasineze, ca pe Rushdie, are, în volumul Istoria mahalalei noastre, o povestioară intitulată S-a născut un sfânt (Waldat waliya), in care personajul e un cămătar odios care e de fapt un sfânt: Abu al-Makarem (Tatăl Binefacerilor, poreclă dată în derîdere, desigur).

Acum, dacă islamul mainstream, cel sunnit, majoritar pe planetă, nu cunoaște noțiunea de sfințenie (altfel zis de umani care și-au depășit condiția și care devin intercesori între simplii muritori și divinitate), islamul șiit, precum și cel de tip sufi —dervișismul— cunosc o exuberanță de sfinți și o noțiune a sfințeniei care se aseamănă, inclusiv în manifestările ei practice, cu cea din creștinismul ortodox sau catolic.

Precum în creștinismul ortodox, în islamul de tip sufi un șef de confrerie de derviși, sau un marabou, un vindecător ajunge să fie considerat un sfânt încă în viață.

Vocabularul clasificator și noțional al sfințeniei e mult mai stufos în islam decât la creștini. Musulmanii au, în islamul de tip sufi, diferite grade de sfințenie. De la Ibn Arabi încoace știm că sfinții – walī ولي‎, plural ʾawliyāʾ’ أولياء… sînt apropiații lui Dumnezeu… dar la fel sînt și profeții : nabi… In clasificarea musulmană, orice nabi(profet) e automat și wali (sfânt), in vreme ce un wali (sfânt) nu e neapărat și profet (nabi). Isus e ambele, de aceea e unul din cei mai mari sfinți și profeți ai islamului. imediat după Mahomed (și după Ali, la șiiți). Tot aici se inserează și acei walī allāh, pe turcește și în sufismul balcanic : evli Ullah, Iubiții Domnului, sfinții autentici.

Povestirea lui Naghib Mahfuz este extrem de greu de tradus, chiar dacă e într-o limbă simplă, din pricina dificultății de a reda opoziția dintre cei doi termeni cu care e caracterizat cămătarul, termeni care apar și în scena, ba chiar în fraza finală.

Toată lumea îl blesteamă pe Abu al-Makarem (Tatăl Binefacerilor), dar toți au nevoie de el. Intr-o noapte, cămătarul Abu al-Makarem visează că cineva îi ordonă să își ardă averea, până la ultimul bănuț.

Tulburat, merge la imamul din cartier (reprezentantul religiei oficiale). Imamul îl întereabă dacă vocea i-a precizat cine era.

Câtuși de puțin.

Imamul îi sugerează să împartă averea la săraci, dar cămătarul pleacă nemulțumit.

Acasă arde tot. Din averea lui uriașă nu rămâne nimic. Gol pușcă, continuă să trăiască o vreme prin gunoaie, după care moare.

Naratorul își întreabă tatăl de ce e considerat Abu al-Makarem un sfânt, nu era mai frumos dacă împărțea săracilor?

Tatăl răspunde : — “Atunci ar fi fost doar un binefăcător (muhsina), iar nu un sfânt (wali).”

Din această perspectivă, zgârcenia, aparent patologică, a lui Hagi Tudose în nuvela lui Delavrancea, Hagi Tudose care iarna, bolnav în odaia lui neîncălzită, vrea să taie coada pisicii ca să nu stea ușa prea mult deschisă când mâța iese tacticos afară, zgârcenia lui inumană capătă o altă dimensiune… Nu s-a remarcat încă faptul că personajul e numit Hagi pentru că “s-a dus la hagialâc şi s-a întors aghios – “hagiu” – sfânt, dar mai soios de cum plecase.”

Dar “hagi” e termenul musulman care îi desemnează pe cei care au efectuat pelerinajul obligatoriu la Mecca, “hagialâcul“, cum bine zice Delavrancea.

Hagi Tudose, care lasă un milion după sordida lui moarte, nu era interesat să fie un binefăcător. El era un sfântFăcutul de bine este doar o consolare pentru treapta inferioară a perfecțiunii.

Când facem bine doar la marile sărbători ar trebui să ne gândim că gestul e inutil și că sfințenia vine de la un echilibru interior, nu de la o atitudine ostentativă exterioară.

--------------------------------

„Îmbracă un om al străzii” este una din mai multe campanii de caritate, care au fost lansate în Republica Moldova în ajunul sărbătorilor de iarnă. Centrul de găzduire şi orientare pentru persoanele fără adăpost şi-a propus prin această campanie să colecteze timp de două săptămâni mai multe haine şi produse igienice pentru oamenii străzii. Campania urma să se încheie săptămâna aceasta, dar a fost prelungită până la Revelion, spune una din organizatoare, Marcela Diţă:

„Am reuşit să colectăm foarte puţin. Nu ştiu de ce, poate că lumea încă nu a aflat de campanie sau nu s-a mobilizat. Am decis să o prelungim până la Anul Nou. Noi suntem nevoiţi să apelăm la astfel de campanii pentru că avem nevoie de haine, de încălțăminte pentru beneficiarii noştri. Noi nu avem resurse pentru aceasta şi nici statul nu le are, pentru că şi aşa se cheltuie foarte mulţi bani pentru cazarea şi alimentarea lor.”

Misiunea Socială „Diaconia” a Mitropoliei Basarabiei de aproape 15 ani organizează diverse campanii de sprijin inclusiv pentru bătrâni, mame singure şi copii. Preşedintele misiunii, Igor Belei, observă că în ultimii ani creşte numărul moldovenilor gata să împartă cu alţii din puţinul pe care îl au:

„Cel mai probabil a ajuns nivelul de maturitate şi înţelegerea faptului că binele trebuie întors. În acelaşi timp, este şi un grad de maturitate al organizaţiilor neguvernamentale care au ca obiectiv schimbarea de atitudine pentru că asta contează destul de mult într-o campanie de sensibilizare de strângere de fonduri. Deocamdată rezultatele sunt destul de modeste cu posibilităţile care există în Republica Moldova.”

Acţiunile de caritate şi campaniile de binefacere au devenit din ce în ce mai frecvente, dar şi mai vizibile în Republica Moldova. Până nu demult acestea erau singulare şi organizate discret în special în ajunul sărbătorilor mari precum e Crăciunul. Acum însă acestea derulează anul împrejur, mai cu seamă după ce şi în Republica Moldova a prins rădăcini practica donaţiilor online. Pe lângă tradiționalele organizaţii neguvernamentale, inclusiv cele de pe lângă biserici, caritatea este promovată intens de fundaţii afiliate unor politicieni care îşi afişează, uneori, cu mult zel filantropia.

În cazul unor companii mari sau politicieni filantropia este folosită deseori ca instrument de marketing, adică de lustruire a imaginei. Sunt însă şi dintre cei care o fac discret, spune Igor Belei.

În opinia sa, afişarea gesturilor filantropice, dacă nu e făcută cu mult zel, poate avea şi efect mobilizator.

„Pe de o parte este dorinţa să fii bun cu celălalt într-o anonimitate. În acelaşi timp este nevoie de o transparenţă. Nu cred că la etapa asta trebuie să insistăm foarte mult să fie anonim, pentru că acel mesaj al cuiva care donează şi este public încurajează şi pe alţi oameni să facă, chiar dacă uneori se exagerează. Se cheltuie mai mult pentru a face public cât ai dat decât donaţia însăşi. Efectul mai mare este însă mobilizator funcţionează ideea că dacă am văzut că vecinul face atunci fac şi eu. Mecanismul funcţionează şi îl luăm ca atare.”

Interlocutorii mei spun că gesturile şi campaniile filantropice sunt un colac de salvare în condiţiile în care statul acoperă doar o mică parte din necesităţile persoanelor vulnerabile.

XS
SM
MD
LG