Ana Gherciu s-a născut la Chisinau, la 31 martie 1990. A facut studii la Timisoara, la Universitatea de Vest. S-a specializat in economie, probabil una din greselile irecuperabile. Jurnalismul, însă, a fost ceea ce a vrut sa faca toata viata. Si asta face, cu sperata că își va lasa amprenta pe ceea ce inseamna presa in Republica Moldova. S-a lansat in jurnalism in echipa ziarului Timpul, iar in prezent face parte din echipa Moldova.org.
Luni
Ziua de luni a fost una cu adevărat încordată. Nu sunt genul de persoană care să urască o zi specifică a săptămânii, dar de această dată așa s-a întâmplat. "Împreună cu colega mea Victoria, vorbeam despre viitorul jurnalismului narativ în R. Moldova. Ea, școlită la Iași, mă asigura că nu aveam unde crește, nu avem de la cine învăța, or presa din Moldova nu face decât să folosească aceleași tehnici de relatare. Cu cât mergi mai spre vest, însă, jurnaliștii continuă să demonstreze o măiestrie în ale storytelling-ului." Toată discuția asta avea loc, evident, ca o consecință a atelierelor din cadrul Media Forumului din week-end, care ne-a marcat pe ambele. David Barstow, cu 3 premii Pulitzer în portofoliu, și jurnalistele Ana Maria Ciobanu și Oana Sandu, de la "Decât o Revistă", ne-au marcat în special. Ceea ce fac ei – asta ne dorim și noi, iar pentru realizarea acestor planuri, avem nevoie de niște mentori la fel de buni precum au avut ei.
Marți
Am citit articolul Oanei Sandu despre o tânără care a avut o moarte tristă, iar posibilitatea salvării acesteia încă mai rămâne o întrebare, chiar și după patru ani de la decesul ei. L-am citit, pentru că urmează să scriu și eu despre o tânără care nu mai este printre noi. Ea, însă, a fost omorâtă. De prietenii ei. De iubitul ei. Toți minori. Câțiva cu antecedente penale.
Documentând cazul, mi-am dat seama că trăim într-o lume atât de digitalizată, încât nici moartea nu te mai salvează de rețelele de socializare, de comentarii, like-uri, share-uri, de critici și inimioare. Dacă există o lume de apoi, atunci aceasta este ea. Astăzi, pe Facebook au conturi mii de oameni decedați. Câțiva dintre ei s-au asigurat că cineva va avea grijă de aceste conturi. Mulți nu. Aceste conturi pe rețelele de socializare sunt, astăzi, ca niște case goale, în care oricine poate face ce vrea.
Așa am ajuns să mă asigur că cel puțin o persoană dragă mie va avea grijă, în caz că mi se întâmplă ceva, de contul meu de Facebook. Culmea, această persoană se numește acum „contact de moștenire”.
Miercuri
Continuând documentarea despre cazul omorului din Strășeni, m-am găsit nevoită să descopăr lumea de pe Odnoklassniki, acolo unde petrec o mare parte din timp adolescenții de astăzi, acolo unde regulile esențiale ale gramaticii sunt ignorate cu insistență, unde limba română este batjocorită fără rușine, iar normele eticii și moralității sunt necunoscute.
Nu a fost complicat să-i identific pe prietenii Cristinei. Mai greu a fost să aflu câtă ură și agresivitate a născut acest omor în rândurile tinerilor. Cât de ușor e pentru ei să dorească moartea altor oameni, pedeapsa cu închisoarea fiind concepută ca una mult prea moale.
A urmat deplasarea în Strășeni…
Joi
Joi am revenit acolo. Nu pot să neg. După cele aflate de la câteva surse, voi reveni și mă voi afla în această localitate doar cât va lumina soarele. Nimeni nu mai umblă pe străzile Strășeniului pe întuneric. Frica le-a intrat în oase locuitorilor. Copiii sunt nevoiți să vină acasă imediat după lecții.
Astăzi, cea mai mare frică a oamenilor este că cei patru tineri reținuți ar putea fi scutiți de pedeapsă, că ar putea reveni pe ulițele localității, că s-ar putea răzbuna doar pentru cuvintele rele care s-au spus, s-au scris despre ei cât aceștia erau reținuți.
Vineri
După trei zile de citit, scris și vorbit despre omor, moarte, teroare și frică, am decis să fac o pauză. Același lucru a decis și creierul meu, doar că fără să mă anunțe. Așa am reușit să ignor toate alarmele pe care mi le-am setat. Astăzi trebuia să lucrăm în echipă cu Victoria, trebuia să punem temeliile unui proiect jurnalistic. Iată de ce am invitat-o la mine acasă, ceea ce a fost, până la urmă, o ideea foarte bună. Uneori munca de oficiu, adusă în confortul casei, unde motanul toarce la ureche, iar bradul de Crăciun este deja instalat, poate crea o atmosferă destul de lucrativă. Cert este că temeliile proiectului au fost puse, iar în curând cu un pic de noroc și perseverență, acesta va depăși limitele documentului Word și va prinde viață.
Pe această notă pozitivă, am pășit încrezută spre unica zi liberă din această săptămână – sâmbăta. Nu de alta, dar duminică voi fi membru de Birou electoral pentru alegerile din România. Urați-mi succes!