Linkuri accesibilitate

Am fost martor, în Parlamentul României, în calitate de președinte şi coordonator al CPADCR, la momentul istoric din 18 decembrie 2006, când președintele Traian Băsescu a prezentat concluziile şi propunerile pe care şi le-a asumat din Raportul Final al Comisiei. Comportamentul celor prezenți acolo poate fi gândit ca făcând parte din două categorii: pe de o parte, au fost cei care au reacționat huliganic, denunțând vehement discursul de condamnare a regimului comunist şi autoritatea Președintelui Băsescu; pe de altă parte, cei care, indiferent de afiliere politică, s-au comportat demn, în conformitate cu solemnitatea şi gravitatea momentului.

A doua zi, într-un interviu acordat postului de radio BBC, Președintele Băsescu a declarat că isteria cripto-comuniștilor şi naționaliștilor extremiști nu este un motiv serios care l-ar putea abate din drumul de a duce la bun sfârșit procesul de asumare a trecutului totalitar. Din contră, reacția acestora este un foarte bun indicator al faptului că aceasta este calea cea bună. O societate democratică funcțională şi sănătoasă nu are voie să perpetueze la nesfârșit ceea ce Hermann Lübbe numea în 1983, în cazul Germaniei, o kommunikatives Beschweigen [tăcere comunicativă] colectivă asupra istoriei recente. Pe termen scurt, o asemenea practică își poate avea justificarea din perspectiva unui de abia născut şi fragil consens societal; pe termen mediu şi lung, însă, o astfel de politică produce din ce în ce mai grave lacune valorice şi anamnestice cu severe şi persistente consecințe instituționale şi sistemice. Unei societăți care a trecut prin experiența totalitară i se impune un proces de „vindecare profundă” (deep healing). Acesta înseamnă, în cuvintele lui Charles Villa-Vicencio, „căutarea unui nou sens și o nouă valoare a vieții și crearea unui mediu/milieu în care atrocitățile trecutului sunt mai puțin probabil să se repete în viitor.”

Din punct de vedere istoric, condamnarea regimului comunist din România poate fi încadrată între doi poli reprezentativi pentru întreaga perioadă post-decembristă. Pe de o parte, politica amneziei promovată în perioada celor trei mandate ale fostului președinte Ion Iliescu (care şi-au pus o regretabilă amprentă şi asupra perioadei CDR, în pofida alternanței la putere şi a profesiunilor de credință anti-totalitare). De exemplu, Ion Iliescu a înființat Comisia Internațională de studiere a Holocaustului din România, a cărui președinte a fost laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, numai după ce s-a confruntat cu o puternică presiune internațională alimentată de propriile declarații scandaloase despre Holocaust. Obiectul acestei mis-memory raportată la trecutul totalitar al țării a fost de fapt un element esențial al legitimității elitelor succesoare postcomuniste în România, fundamentul amoral al democrației originale al cărui părinte fondator este Ion Iliescu. Pe de altă parte, există permanentele încercări ale reprezentanților societății civile democratice în direcția decomunizării (cu momentele sale originare: Proclamația de la Timișoara cu al său punct 8 şi demersul Pieței Universității, sprijinit de GDS, Alianța Civică, Solidaritatea Universitară, alte organizații civice anti-comuniste, din aprilie-iunie 1990).

Între acești doi poli se încadrează atât încercările de reabilitare a unor perioade din istoria comunismului românesc, dar şi a altor componente ale trecutului recent autoritar (spre exemplu, repetatele inițiative de reabilitare ale mareșalului Ion Antonescu sau ale unor aspecte legate de istoria Mișcării Legionare), cât şi cele de recuperare a „trecutului sfărâmat” (Konrad Jarausch), pe de o parte, şi cele de clarificare (în special legală pe baza deschiderii arhivelor Securității şi a variilor instituții care au avut un rol determinant în funcționarea şi perpetuarea regimului) şi compensare a traumei totalitare care a marcat România în a doua jumătate a secolului 20. Principalul obstacol în calea asumării trecutului constă în faptul că dezvăluirea treptată a adevărului nu se materializează neapărat în sancționarea oficială a istoriei revelate de acest adevăr. Cu alte cuvinte, amnezia instituționalizată poate fi depășită şi neutralizată numai printr-o instituționalizare a memoriei dictaturii comuniste.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG