Linkuri accesibilitate

În februarie 1983, am transmis la Radio Europa Liberă serialul „Nicu Ceaușescu și ascensiunea socialismului dinastic în România”. În 1985, am publicat în revista Problems of Communism un studiu intitulat „Ceausescu’s Socialsim”. În 1986, în trimestrialul ORBIS (apare și acum la Philadelphia sub egida lui Foreign Policy Research Institute) am scris un alt studiu cu titlul „Byzantine Rites, Stalinist Follies: The Twilight of Dynastic Communism in Romania” (este inclus în traducerea lui Bogdan Cristian Iacob în ediția a II-a a cărții mele Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Humanitas, 2008). Grație revelațiilor generalului Ion Mihai Pacepa, mitul lui Ceaușescu a primit, în anii ’80, o mortală lovitură. Există lucrări remarcabile pe tema vieții și morții lui Ceaușescu (Mary Ellen Fischer, Pavel Câmpeanu, Edward Behr, Catherine Durandin, spre a numi doar câteva contribuții). După părerea mea, filmul lui Andrei Ujică este cea mai completă și pătrunzătoare investigație efectuată asupra universului mental al celui care a condus România între 1965 și 1989. Este într-adevăr autobiografia lui Nicolae Ceaușescu. Este ceea ce ar fi spus el dacă ar fi ajuns să vorbească în fața Marii Adunări Naționale: cât de curajos a fost, cât de înțelept, cât de clarvăzător. Cum a fost trădat de felonii din garda pretoriană, huliganii, bandiții și spionii aflați în slujba agenturilor inamice. Cum a luptat „fără precupețire” și „a făcut totul” pentru cauza socialismului și comunismului. Verdictul istoriei nu ar fi fost însă diferit de cel al revoluționarilor din decembrie 1989: marea amăgire se destrămase jalnic, rămânea în urmă un personaj descărnat, un moșneag senil, sanguinar și monoman, încremenit în mirajul unei apocrife predestinări.

Regimul a reusit să inspire nu numai frică, dar şi un sentiment generalizat de fatalitate istorica. Deznodământul acestui descurajant spectacol cu greu ar fi putut fi anticipat cu ajutorul instrumentarului politologului. Era mai degrabă apanajul prezicătorilor profesionişti. Vicisitudinile cu care se confrunta întreaga populaţie a României – şi nu doar anumite categorii etnice, religioase şi profesionale – erau direct legate de absolutismul fără scrupule practicat de Ceauşescu şi provocate de perpetuarea unui model politic perimat şi anacronic. În ceea ce privea tensiunile etnice, ele erau încă o consecinţă a demagogiei dominante: dialectica otrăvită a şovinismului şi iredentismului a fost amplificată de incapacitatea lui Ceauşescu de a rezolva chestiuni politice cu adevărat nevralgice. În cel mai pur stil stalinist, Ceauşescu visa la epoca lui Stalin, când naţiunile „incomode” erau deportate peste noapte până la ultimul individ.

Întâlnirea lui Ceauşescu, din august 1983, la Mangalia, cu reprezentanţii activului de partid şi ai intelectualilor a fost larg interpretată drept un foarte curios sindrom al declinului: preşedintele şi soţia sa ocoleau şi ignorau pârghiile normale de comunicare în partid. În această hierofanie degradată, directivele „vizionare” ale secretarului general erau prescrise drept poruncă sacră a partidului, ultimul şi singurul adevăr. Supravieţuitorii grupului aparatului de partid se agăţau de vulnerabilele lor poziţii în cadrul nomenclaturii, umbre jalnice ale gloriei de ieri, actori şi spectatori ai acestei funeste nevroze naţionale. Intelectualii erau chemaţi să urmeze proaspăt dezgropatele teze ale „realismului socialist”. Mai mult decât atât, realitatea nu era prerogativul percepţiei artistice, ea fiind dictată de partid: „Avem nevoie de artă, de cinematografie şi teatre care să prezinte modelul şi esenţa omului pe care trebuie să-l formăm! Chiar dacă uneori trebuie să îmbunătăţim un erou, este benefic pentru că el devine un model pentru tineri, care astfel înţeleg şi ştiu că şi ei trebuie să fie aşa cum este el!”

Este conceptul de comunism naţional relevant pentru cazul României? Sau suntem nevoiţi să reconsiderăm noţiunile tradiţionale şi să căutăm o caracterizare corespunzătoare profilului acestui regim, una care să accentueze dezastrul generalizat al socialismului românesc, mimarea naţionalismului ca diversiune politică şi ierarhia neo-feudală a puterii atât în partid, cât şi în stat? Socialismul dinastic al lui Ceauşescu – oficial prezentat prin formula „societatea multilateral dezvoltată” – a fost un amestec de rituri politice bizantine, metode staliniste manipulante şi duplicitare, precum şi de fantasme resentimentare tipice Lumii a Treia. Spre exasperarea liderilor comunişti din Blocul sovietic, Conducătorul român practica o versiune personală de socialism, în care individul era anihilat nu numai în favoarea partidului mesianic, ci şi pentru a satisface apetitul insaţiabil de putere şi extravaganţele neroniene ale unei familii conducătoare unanim detestate.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG