Linkuri accesibilitate

Filmul lui Andrei Ujică este formidabil deopotrivă artistic și politic. Estetic, pentru că reușește să reconstituie mecanismele dictaturii fără a recurge la un narator omniscient, posesor prezumtiv a ceea ce se cheamă imaginara știință a determinismului retrospectiv. Se deconstruiește ceea ce sociologul Daniel Chirot numește tirania certitudinii ori, spre a relua formula doar aparent ironică a lui Ken Jowitt, „socialismul într-o singură familie”. Nu avem cum ști, în martie 1965, pe baza documentarelor oficiale ori neoficiale, încotro va merge noul lider. Viitorul este incert. Totul părea posibil, măcar în aparență. Ori mai exact spus, totul minus democrația. O relaxare a vechilor metode teroriste, o reabilitare a unora dintre victimele stalinismului autohton, o continuare a liniei echidistante în polemica dintre Moscova și Beijing, o apropiere de Occident pe linia Declarației din aprilie 1964, toate acestea erau ipoteze plauzibile. O renunțare la monopolul puterii și încurajarea unui pluralism real nu erau însă opțiuni credibile în lumea lui Ceaușescu. Politic, filmul lui Ujică este o autopsie a dictaturii comuniste exercitată de cel pe care Fernando Arrabal l-a numit cândva le tyrraneau grotesque de Roumanie (într-o scrisoare deschisă către liderul PC Spaniol Santiago Carrillo, unul dintre susținătorii principali ai lui Ceaușescu în mișcarea comunistă mondială). De la momentele de grandilocvente promisiuni liberalizante din perioada 1965–1968 și până la noua glaciațiune de după 1971, catalizată, dar nu cauzată de fascinația pentru Revoluția Culturală din China și comunismul șovin și autarhic (juche) al lui Kim Il-sung, filmul surprinde povestea unei mari amăgiri naționale.

O amăgire în care manechinul suprem, secretarul general, „eroul între eroi”, campionul „marxismului creator” și soția sa (la început o umbră firavă, apoi tot mai agresivă, o Messalina cu pretenții de Newton), erau înconjurați de o curte de paiațe, mai puțin demni decât soldații de plumb ai copilăriei noastre. Între aceștia, diverșii ilegaliști care, de la Leonte Răutu, Gheorghe Stoica și Alexandru Sencovici, la Ion Popescu-Puțuri, Ghizela Vass și George Macovescu, Miron Constantinescu și Valter Roman, i-au cântat osanale celui despre care știau prea bine că nu fusese decât un militant fanatic al UTC-ului clandestin, nicidecum liderul unei fictive mișcări antifasciste naționale. Vedem scena de la Congresul al XII-lea din 1979 când, încercând să mai spele ceva din rușinea unui partid vinovat de atâtea crime, bătrânul bolșevic Constantin Pârvulescu și-a ridicat vocea împotriva realegerii (predeterminate prin tehnici plebiscitare) lui Nicolae Ceaușescu ca secretar general. Întâi amuțită, apoi isterizată, sala a reacționat în conformitate cu disciplina de partid, acea funestă disciplină pe care însuși Pârvulescu o promovase cândva ca președinte al sinistrei Comisii a Controlului de Partid. Nu mai vorbesc de baronii lui Dej care au participat cu ardoare la ritualurile glorificării lui Ceaușescu. Îi vedem în film pe Maurer și pe Chivu Stoica, pe Bârlădeanu, pe Apostol și pe Drăghici. Fiecare eliminat, emasculat, după ce-și făcuse datoria de soldat fidel al sectei leniniste. Fără ei, catastrofa ar fi fost mai puțin devastatoare, chiar dacă delirul ținea de esența sistemului totalitar. Iată-l pe Emil Bodnăraș propunându-l pe Ceaușescu ca prim președinte al Republicii Socialiste România. Iată-l pe slugarnicul colaboraționist ex-social democrat Ștefan Voitec, președintele „MAN”, înmânându-i însemnele funcției, inclusiv faimosul sceptru prezidențial, prilejul pentru o telegramă de felicitare trimisă de Salvador Dali…

Opiniile exprimate în acest blog nu coincid neapărat cu opiniile Radio Europa Liberă.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG