Linkuri accesibilitate

România anului 1956 era unul dintre statele cel mai controlate de către cadrele staliniste, opuse dezghețului hrușciovist. Până și cei care l-au criticat pe Gheorghiu-Dej pentru abuzuri (mă gândesc la Miron Constantinescu, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, până la un punct Constantin Pârvulescu și Iosif Chișinevschi) fuseseră total angajați în sovietizarea țării. Ilegaliștii nu erau de fapt un grup alternativ din perspectivă politică. Ei erau devotați trup și suflet cauzei bolșevice. Lucrurile erau cumva diferite între intelectuali, mai ales în rândul tinerilor scriitori. La fel, mocnea revolta în mediile studențești, mai ales la București, Timișoara, Iași și Cluj.

Conducerea PMR era conștientă de faptul că intelectualii (inclusiv unii foști ardenți staliniști) erau cei care conduceau revoltele din Polonia și Ungaria, ceea ce s-a tradus în intensificarea controlului de partid asupra vieții spirituale, exmatriculări și arestări de studenți, denunțarea unor scriitori ca „împăciuitoriști”, „oportuniști”, „lipsiți de spirit revoluționar”, etc. O precondiție a revoltelor din Polonia și Ungaria (aceasta din urmă transformată în revoluție) a fost scindarea la vârf, tensiunea, chiar conflictul între o facțiune stalinistă și una anti-stalinistă. Este ceea ce a lipsit în România și Cehoslovacia, unde destalinizările au fost superficiale, efemere și manipulative. În Romania, Dej și-a acuzat rivalii de hiper-stalinism. În Cehoslovacia, Antonín Novotný a spus ca Rudolf Slánský fusese principalul stalinist și că, prin urmare, după eliminarea acestuia și a adepților săi, nu se punea problema unei regenerări a elitei hegemonice. În datele situației din România, cu echipa Dej la cârmă, cu trupele sovietice pe teritoriul țării, este greu de imaginat un scenariu reformator. Ceea ce s-ar fi putut face ar fi fost o coagulare a intelighenției pe o platformă inspirată de direcțiile novatoare din Polonia și Ungaria, însă intelectualii (marxiști sau nemarxiști) erau prea înspăimântați și/sau regimentați pentru a testa asemenea strategii.

Mi-e greu să-mi imaginez un regim comunist în România care să sprijine Revoluția maghiară. Chiar și în 1968, Ceaușescu a susținut independența Cehoslovaciei, însă a avut rezerve esențiale privind linia de democratizare internă. Ceea ce însă nu implica obligația excesului de zel, îndârjirea comuniștilor români în condamnarea liniei lui Imre Nagy și colaborarea lor entuziastă cu „organele” sovietice. Cine crede că Valter Roman conversa la Snagov cu Imre Nagy pentru că așa dorea el, se înșală amarnic. Toate aceste „discuții” aveau loc cu misiune, scopul fiind zdrobirea voinței de rezistență a exilaților maghiari și aducerea lor într-o stare de abdicare morală necesară confecționării unui proces-spectacol. Simplu spus, în 1956, conducerea PMR a optat în favoarea conservării modelului politic și economic stalinist, respingând orice tentativă de liberalizare internă. În această privință, Dej era mai aproape de Enver Hodja, Mao, Novotný și Ulbricht, decât de Tito, Gomułka (cel din 1956) ori Nagy. Cultura politica a comunismului romanesc a fost asadar una a stalinismului impenitent.

Retragerea trupelor sovietice din Romania în 1958 a fost prezentată de apologeții regimului drept începutul divorțului de Moscova și a autonomiei românești în cadrul Blocului Sovietic. În realitate, a fost recompensa pentru solidaritatea inflexibil-stalinistă dovedită de echipa lui Gheorghiu-Dej cu pozițiile cele mai dure de respingere a reformelor comuniste și a ceea ce era anatemizat drept erezia revizionistă (simbolizată de grupul Imre Nagy în Ungaria, de Władysław Gomułka în Polonia, de Palmiro Togliatti și comuniștii italieni, dar mai ales de Programul Uniunii Comuniștilor din Iugoslavia adoptat în 1958). Documentele de arhivă probează panica din interiorul nomenclaturii înalte și medii din România provocată de dezghețul hrușciovist, de Octombrie polonez și de Revoluția maghiară. Liderii PMR nu erau nicicum dispuși să pășească în direcția unei rupturi cu instituțiile sistemului totalitar de tip leninist-stalinist. Tocmai pentru a preveni orice urmă de „mlădiere” ideologică, orice slăbire a „vigilenței revoluționare”, s-a recurs la înscenări abjecte împotriva unor figuri de seamă ale intelectualității, procese, prelucrări, pe scurt vânători de vrăjitoare menite să intimideze și să anihileze orice poziție critică. Au fost organizate acțiuni represive împotriva studenților care îndrăzniseră să revendice exact ceea ce partidul ajunsese să susțină, însă din motive diferite. Mai mult, brutala colectivizare a agriculturii s-a încheiat fără trupe sovietice pe teritoriul României.

Despărțirea de Moscova a însemnat de fapt un travesti al comunismului național. Stalinismul a rămas în funcțiune, ba chiar s-a întărit după 1958. Excluderi în masă din partid, arestări de studenți, procese soldate cu ani grei de temniță, înăsprirea regimului deținuților politici, toate acestea arătau că dictatura nu avea nici cea mai vagă intenție de moderare. „Etnicizarea” comunismului românesc nu a dus la o liberalizare internă. Nici măcar după Declarația din 1964 regimul nu a renunțat la dogmele sale fundamentale. Ceea ce s-a întâmplat a fost de fapt o parțială decolonizare (de-sovietizare) în care ideologia și practicile puterii imperialiste (stalinismul ca sistem) fuseseră interiorizate și acceptate cu entuziasm de către pseudo-elitele autohtone.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG