Linkuri accesibilitate

Îngrijitorii de animale din India au observat un fenomen foarte curios: odată priponit, fie şi cu un ţăruş de grosimea unui creion (…al ex-premierului agrarian A. Sangheli!), puiul de elefant rămâne locului, fără baremi să încerce a se smulge din prinsoare! Gestul în sine – priponitul! – îl „leagă” de pământ, mai abitir decât lanţurile de la picioare (nici o grijă, le va purta când va creşte mai mare). E suficient însă să smulgă o singură dată priponul, fie şi din întâmplare, pentru ca apoi nimic să nu-i mai poată sta împotrivă, elefantul devenind conştient de forţa sa – o forţă a naturii, nu-i aşa?! – exact în clipa în care „se rupe” de constrângerea formală a gestului uman, de stăpân absolut.

Suntem un popor „mioritic”, iar animalul nostru totemic se numeşte… turma! Mânată când de-un baci, când de altul – şi unul, şi altul în egală măsură de străini (chit că de acelaşi sânge, unii)! –, a parcurs iată mai mult de jumătate de soroc (în ruseşte, сорок înseamnă chiar 40), din cei patruzeci de ani ce trebuie traversaţi prin Pustie înainte de a ajunge în Pământul Făgăduinţei, şi tot nu pare să se fi eliberat de „sentimentul ţarcului”. (Ţarcul – echivalent al priponului pentru puiul de elefant, doar că împrejmuindu-l de jur împrejur… cu creioanele ex-premierului agrarian Sangheli!)

Nu ştiu cum domniilor voastre, mie elefantul mi se asociază cu un… tunel, unul fără capăt (noroc că i se vede începutul – trompa!), încremenit locului, din care nu-i cu putinţă să ieşi decât dacă îl faci cumva să smulgă priponul (şi mai bine, să pună la pământ ţarcul). La rându-le, şi unii oameni politici par să se identifice cu pachidermul priponit/înţărcuit, cu precizarea că aceştia vor neapărat să-i închidă cu ei în ţarc pe toţi ceilalţi, proiectând o ţară după chipul şi asemănarea lor. Altfel spus, cui i-i dor de Moş Gerilă, în loc să-l aştepte pe Moş Crăciun, n-au decât să-l voteze, pe 13 noiembrie, pe mastodontul nostru cu stea în frunte – sau pur şi simplu să nu iasă la vot (ceea ce este cam totuna).

Şi acum, să fie lumină, sau cel puţin – o luminiţă!

O străveche legendă amerindiană vorbeşte despre un incendiu devastator din Câmpia Amazonului. În faţa pericolului de moarte, toate animalele, că-s ierbivore sau carnivore, o iau la sănătoasa cu mic cu mare, şi doar o pasăre colibri se avântă în zbor spre fluviul Amazon, ia apă în cioc şi se întoarce spre pădure, să stingă focul. Şi aşa, toată ziua bună ziua. Nedumerită, una dintre marile lighioane se opreşte din fugă, cât s-o întrebe în timp ce-şi trage sufletul: „Chiar crezi că-l vei putea stinge, incendiul, de una singură?!” „Nu, răspunde pasărea colibri, dar fac tot ce pot!”

Legenda amerindiană mi-a revenit în minte odată cu desemnarea doamnei Maia Sandu drept candidat unic al forţelor de dreapta la prezidenţialele din toamna aceasta. (Acelaşi sentiment trebuie să-l fi avut şi în perioada când Domnia Sa tocmai începuse să implementeze reformele în domeniul educaţiei, doar că pe-atunci încă se mai lucra – oare?! – în echipă…) De bună seamă, o pasăre colibri luptându-se faţă către faţă nu doar cu marele pârjol al ultimilor 7 ani, ci şi cu „elefantul” la pătrat (mastodontul cu stea în frunte plus cei peste 50% din moldoveni care nu au ieşit la vot în turul întâi al alegerilor prezidenţiale), cu convingerea că luminiţa din capătul tunelului este chiar inima fiecăruia care bate la unison cu voinţele celor mulţi şi obidiţi, pentru ca această ţară să renască odată şi odată – şi, de ce nu, chiar de data asta?! – din propria cenuşă aidoma păsării Fenix.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG