Linkuri accesibilitate

Gheorghiu-Dej a fost principalul artizan al direcției național-staliniste, continuată şi dezvoltată în perioada Ceaușescu. Lider necontestat în acel moment al oligarhiei comuniste din România, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat din viață, în urmă cu 51 de ani, la 19 martie 1965. Se încheia un capitol de istorie politică românească și începea altul nou, cu iluziile și promisiunile inițiale. Într-o carte apărută în 2004 la editura elvețiană Georg (apărută in românește la Humanitas) și consacrată ultimei perioade Dej și ascensiunii lui Ceaușescu, Pierre du Bois, regretat istoric al relațiilor internaționale la Institutul de Înalte Studii din Geneva, oferea o analiză minuțioasă a succesiunii petrecută în PMR (Ceaușescu au pouvoir - Enquête sur une ascension).

Primul capitol poartă titlul „Condamnați la fericire”, preluând sintagma pe care am propus-o atunci când am scris scenariul filmului documentar cu același titlu realizat de Dinu Tănase (din păcate, autorul nu menționează paternitatea formulei respective). Propuneam atunci o micro-sinteză a istoriei PCR, încercând să ofer ipoteze explicative pentru destinul adeseori deconcertant al formațiunii politice responsabile pentru instaurarea și aplicarea modelului bolșevic în România (a se vedea lucrarea mea Condamnați la fericire - Experimentul comunist în România, Brașov, Editura Astra, 1991, cu o prefață de Vasile Gogea). Mi s-a reproșat la acel moment că nu făceam decât să mă angajez într-un rechizitoriu propagandistic anticomunist. Cred că mulți din criticii mei de atunci își vor fi schimbat opiniile și poate că unii mă consideră astăzi chiar prea „soft” la acest capitol. Bazată pe interviuri cu potentați ai epocii Dej, dar și apropiați ai lui Ceaușescu, cartea profesorului elvețian este o contribuție importantă la înțelegerea relațiilor de putere din zona atât de greu penetrabilă și întotdeauna misterioasă a vârfului puterii din sistemul comunist. Între cei cu care a stat de vorbă Pierre du Bois a fost și Leonte Răutu, pontiful ideologic al erei stalinismului dezlănțuit. După știința mea, este poate singurul interviu adâncit acceptat de Răutu, și chiar în acest caz cu condiția utilizării informațiilor doar după moartea sa. Între altele, sunt explorate perioada finală a epocii Dej și modalitățile prin care Ceaușescu a izbutit să-și impună dominația în echipa succesoare.

Să ne amintim, Răutu a fost între 1955 și 1965 șeful Direcției Propagandă și Cultură a CC al PMR și membru supleant al Biroului Politic. Era foarte apropiat de Dej, jucând un rol-cheie în redactarea documentelor oficiale și secrete legate de despărțirea de Moscova. În plus, ca supraveghetor al culturii, Răutu a patronat ascensiunea Licăi Gheorghiu pe post de actriță de film. Maniac al controlului, Răutu era cel care păzea cu maximă vigilență tărâmul ideologic, ferindu-l de riscurile celei mai mici erezii „revizioniste”. Tot Răutu a fost regizorul cultului (moderat, să recunoaștem) lui Gheorghiu-Dej. Profesorul du Bois se înșeală însă când afirmă că existau statui ale lui Dej în timpul ultimilor săi ani de viață. Abia în „Hotărârea cu privire la eternizarea memoriei tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej” se va vorbi despre ridicarea unei statui a defunctului dictator, lucru care, după cum știm, nu s-a mai întâmplat. În fapt, cultul lui Dej fusese temperat după 1956 și mai ales după 1961, când Hrușciov declanșase al doilea val al destalinizării la Congresul al XXII-lea al PCUS.

Am scris pe larg pe tema Dej și am schițat prima sa biografie politică în lucrarea mea Fantoma lui Gheorghiu-Dej apărută la editura Univers în 1995 (noua ediție, revăzută si adăugită a apărut la Humanitas in 2008). Cred că merită reluate unele din temele discutate acolo și dezvoltate pe larg în volumul Stalinism pentru eternitate - O istorie politică a comunismului românesc, apărut inițial în engleză la University of California Press, în 2003.

Să spun din capul locului că sub aparența de modestie și blândețe (cultivată chiar în familie - a se vedea interviurile cu nepoata sa Mândra Gheorghiu realizate de Lavinia Betea și publicate în Magazin Istoric -, Dej era de fapt un despot resentimentar și perfid. A știut să se descurce perfect în universul bizantin al stalinismului internațional, convingându-l pe Stalin de devotamentul său necondiționat. În același timp, a știut să pozeze în personaj „omenos”, făcându-l pe Miron Constantinescu să afirme, în prezența lui Stalin: „Gheorghi Afanasievici, sentimentalnii celovek”. Știind cât de mult prețuia Stalin „sentimentalismul mic-burghez”, Dej a perceput pe bună dreptate gestul lui Constantinescu drept o tentativă de a-l nimici. Avea să-i plătească polița orgoliosului Miron peste câțiva ani. A izbutit să se debaraseze de rivalii săi din conducerea PMR, inclusiv de Ana Pauker, aparent atât de legată de Kremlin. A recurs la metode criminale pentru a-și consolida puterea, unica valoare în care a crezut fără ezitare.

XS
SM
MD
LG