Linkuri accesibilitate

După 1956, Dej adoptat o poziție rezervată în raport cu tentativele de destalinizare. L-a convins pe Hrușciov de loialitatea sa, în special după înfrângerea Revoluției Maghiare. A trăit momentul insurecției maghiare cu spaimă, asigurându-i pe sovietici că în România nu se va permite avântul „forțelor stihinice”. Destalinizarea a fost redusă la câteva formule rituale despre întărirea conducerii colective și restaurarea normelor leniniste în viața de partid. Cazul Alexandru Jar a fost utilizat pentru a delegitima opoziția antistalinistă, atâta câtă exista atunci în PMR. Plecarea trupelor sovietice din România în 1958 era exact simbolul relației speciale dintre conducerea PMR și sovietici. Scopul lui Dej nu a fost vreodată reformarea sistemului impus de Kremlin. În acest sens, să nu uităm, la 6 martie s-au împlinit 71 de ani de la instalarea prin dictat a guvernului Petru Groza, începutul de fapt al sovietizării țării, acțiune în care Dej fusese implicat în chip decisiv.

Pe fondul agravării conflictului dintre Moscova și Beijing, în condițiile în care Hrușciov și Mao se întreceau întru stigmatizare reciprocă, Dej a reușit o lovitură de maestru. Începând cu 1962, România se angajează într-un proces de despărțire de Moscova. Mai întâi simbolic, odată cu renunțarea la obligativitatea limbii ruse în școli și facultăți și cu desființarea unor instituții care jigneau demnitatea națională precum editura „Cartea Rusă” și Institutul „Maxim Gorki”. Apoi, prin adoptarea unei poziții relativ autonome în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, unde reprezentantul român, Alexandru Bârlădeanu, s-a opus pe față planului sovietic de a transforma România în baza agricolă a statelor comuniste relativ avansate din punct de vedere industrial.

Refuzul acestui tratament insultător a fost adus la cunoștința membrilor PMR în cadrul unei serii de „prelucrări” închise la care membrii Biroului Politic și alți demnitari prezentau activului de bază situația de criză din relațiile cu Hrușciov. Era un joc riscant, iar Dej a știut să manevreze cu veritabil simț politic, obținând în final o marjă de independență recunoscută internațional.

Un nou mit prinde ființă în acei ani: Dej și acoliții săi pozează drept apărători ai suveranității naționale în lupta împotriva tendințelor imperialiste ale Moscovei. Prea puțini erau cei care să realizeze că era vorba de fapt de efortul de autonomizare al unei elite total lipsită de legitimitate și care se străduia să-și dobândească o bază de masă prin utilizarea retoricii patriotice și chiar naționaliste. Discursurile liderilor PMR la Plenara din aprilie 1964 erau astfel impregnate cu referințe la jignirile suferite de-a lungul anilor din partea sovieticilor.

În concluzie, Dej a fost un stalinist impenitent, exponent al unei strategii și ideologii visceral ostile oricărei liberalizări autentice a regimului comunist. Deși nu studiase în școlile Cominternului și nu trăise la Moscova (precum Ana Pauker, Petre Borilă, Vasile Luca, Răutu, Doncea, Petrescu), Dej a fost un stalinist din instinct. Deschiderea, incontestabilă, din ultimii săi ani de viață, nu putea schimba un dat esențial: asemeni partidului din care a făcut cu zel parte, Dej a practicat stilul politic gangsteresc. Convins că puterea absolută pe care ajunsese să o dețină în această sectă cu propensiuni patologice justifică orice metode, Gheorghiu-Dej a recurs la crima individuală (Foriș, Pătrășcanu) și la teroare în masă. Este de presupus că ar fi putut merge, dacă trăia, pe linia iugoslavizării României. În orice caz, nu cred că ar fi permis pluralizarea spațiului social și ar fi cultivat forme de naționalism similare celor practicate de Ceaușescu. Ar fi făcut-o însă mai puțin strident și, fără îndoială, nu ar fi mers pe linia spectacolului grotesc al cultului.

XS
SM
MD
LG