Rusia stătea dezbrăcată
Și Lenin ședea pe ea.
Și, desfăcându-i picioarele,
Membrul în vagin să i-l înfigă vroia.
Așa începea poezia „Rusia” a lui Vladimir Iaremenko, din cauza căreia în vara lui 1988 în Leningrad a fost deschis ultimul dosar penal din URSS în baza articolului 70 din Codul penal – agitație antisovietică și propagandă. Un proces amplu, în cadrul căruia au fost anchetate peste 300 de persoane. A fost emis și un ordin de arest pe numele autorului, dar acesta a reușit să fugă.
Poezia „Rusia” a fost publicată într-un mic săptămânal cules la mașina de scris, numit Opoziția democratică, editat la Leningrad de trei tineri: Artiom Gadasik, Vladimir Iaremenko și Anna Ermolaeva.
„Dosarul Nr. 64” era neobișnuit din toate punctele de vedere. Perestroika era în toi, din lagăre și închisori erau eliberați disidenții, astfel încât amploarea conferită acestui proces părea să fie un semn că reformele ar putea fi întoarse îndărăt, iar represiunile politice ar putea reveni. Mersul anchetei era urmărit îndeaproape în Occident, despre soarta celor trei tineri vorbeau în permanență politicienii și apărătorii drepturilor omului, inclusiv în emisiunile de la Radio Svoboda.
A durat destul de mult până când „dosarul Nr 64” a fost închis. Ultimul punct a fost pus abia la două zile după ce a fost adoptată declarația de încetare a existenței URSS, în 1991.
De atunci au trecut 25 de ani. Colegul nostru de la Radio Svoboda, Dmitri Volcek, s-a întâlnit cu fosta figurantă a „dosarului Nr. 64”, Anna Ermolaeva, la Viena, în cadrul expoziției artistei, la Muzeul Artelor secolului XXI.
În 1987, când a început această poveste, Anna avea 17 ani. Acum ea este unul dintre cei mai cunoscuți pictori austrieci.
„Revista Opoziția democratică, unde a apărut poezia „Rusia”, era organul de presă al Uniunii democratice, povestește Anna. Redacția era în apartamentul meu. Eram plini de entuziasm, de încredere în faptul că am putea schimba ceva. Organizam demonstrații la Soborul Kazanski, eu eram încă minoră, așa că mă arestau și îmi dădeau drumul. Vreo doi ani editam revista în fiecare sâmbătă. Inițial foloseam tehnica fotografiei – fotografiam paginile, în baie tipăream pozele pe hârtie alb-neagră, după care le uscam în pod. Apoi am găsit o mașină de multiplicat și o dată pe săptămână mergeam la Moscova și tipăream revista. Tirajul era de aproximativ 500 de exemplare. Și sâmbătă la noi veneau o mulțime de oameni să o ia, revista era solicitată. Într-o dimineață când am deschis ușa au dat buzna KGB-iștii cu mandat de percheziție. Apartamentul nostru avea doar 35 de metri pătrați, iar percheziția a durat 10 ore. Am și acum protocolul, pe 8 pagini. Mașinăria a fost pusă pe roate la turații maxime. Cel mai mult îmi pare rău că mi-au luat și picturile, și revistele la care eram abonată. Au urmat percheziții și în celelalte apartamente din bloc, părinții au fost purtați pe la interogatorii, la fel și profesorii mei. Țin minte că Radio Svoboda urmărea cu atenție cazul nostru.”
În mai 1989 redacția Opoziției democratice se mută la Viena. „Nu ne puteam deplasa liber – 24 de ore în fața casei noastre stătea o mașină. Cu ajutorul unor prieteni din Lvov am făcut rost de invitații în Polonia. Am plecat fără lucruri – nu aveam nimic, pentru că nici măcar nu am putut intra în apartament. Eram siguri că ne vor aresta la Brest. Dar ne-au lăsat să trecem. Și am ajuns în Varșovia. Abia atunci am aruncat un ochi pe invitație, unde era trecută adresa unei doamne din Krakov – cu ultimii bani am mers acolo, deși înțelegeam foarte bine că nu ne așteaptă nimeni. Și această doamnă, imediat ce ne-a deschis ușa a început să se ocupe de noi și a devenit practic una din cele mai importante persoane din viața mea. A aflat că exista un shopping-tur la Viena, o noutate pentru polonezi. Se putea trece frontiera doar cu pașapoarte poloneze, dar de fapt nu le verifica nimeni. A scos de pe cont toți banii pe care îi avea și a cumpărat bilete, a mers și ea cu noi. Așa am ajuns la Viena, unde primele trei săptămâni le-am petrecut pe o bancă în gară, fără mâncare. Iar apoi am ajuns într-un lagăr de refugiați.”
Primii ani de viață în Austria au fost foarte dificili. Anna a încercat să dea admiterea la Academia de arte plastice din Viena, dar nu a reușit decât după mai multe încercări – ceea ce învățase la școala de arte din Leningrad nu interesa pe nimeni aici.
„La Viena am continuat să pictez pânze, așa cum învățasem la Leningrad, în tehnică clasică. Dar nimeni nu era interesat de asta. Până când, la un moment dat am tăiat în bucăți toate pânzele și am primit o satisfacție imensă. Am fost admisă în clasa lui Peter Kogler, care mi-a deschis o mulțime de posibilități, am început să lucrez cu video, cu fotografia.”
Bucăți din una dintre picturile Annei fac acum parte din expoziția artistei. Renunțarea la conformismul școlii de pictură de la Leningrad are legătură directă cu tema expoziției, care se numește „Ambele sunt albe”.
În 1951 Solomon Asch, care cerceta manifestarea conformismului în grupuri, le propunea studenților americani să participe la „testarea vederii”. Studenților li se putea sarcina să evalueze lungimea unor linii verticale. Câțiva „falși participanți” aveau sarcina de a da răspunsul greșit, iar mulți dintre studenți erau derutați de acest lucru și ajungeau să repede cuvintele „falșilor participanți”, deși vedeau altceva.
În 1971 un astfel de experiment a fost organizat și în URSS, iar cercetătorii erau siguri că rezultatul va fi diferit de cel al americanilor. Însă când psihologul Valeria Muhina le arăta copiilor, iar apoi și maturilor, două piramide – una albă și una neagră – iar „falșii participanți” spuneau: „Ambele sunt albe”, mulți dintre cei supuși experimentului repetau și ei aceste cuvinte. Acest experiment apare în filmul lui Felix Sobolev „Noi și ceilalți”. Anna Ermolaeva a înregistrat un interviu cu Valeria Muhina, care a povestit că acest film, spre oroare sa, a început să fie folosit la cursuri secrete pentru politicieni din țările comuniste pentru instruirea în tehnici de manipulare.
În centrul expoziției de la Viena sunt cinci monitoare, unde rulează secvențe video din seria „Cincinalul”. Începând cu 1996 Anna Ermolaeva filmează în fiecare an, la începutul iernii, cu o cameră ascunsă montată în geanta sa, la aceeași stație de metrou „Electrosila” din Sanct-Petersburg oamenii de pe celălalt sens al escalatorului. Impresia principală: cât de puține schimbări sunt în acești 20 de ani în felul în care arată oamenii – toți sunt în haine întunecate, toți încruntați, diferența este doar că au apărut telefoanele mobile.
La Sankt-Petersburg Anna Ermolaeva a fotografiat celebrele pisici care locuiesc la Ermitaj și sunt considerate angajate ale muzeului. 40 de portrete de pisici sunt puse ca pe o „tablă de onoare” – o amintire despre tabla de onoare de la fabrica unde a lucrat tatăl artistei. Acest „iconostas felin” amintește și despre blocadă, când în oraș au fost mâncate toate pisicile, inclusiv cele din Ermitaj. Consecința a fost că la sfârșitul războiului orașul a fost invadat de armate șobolani, care erau striviți pe străzi cu tancurile.
„Artă despre politică este multă, însă artă care să poată schimba ceva în politic este puțină și e greu de făcut”, spune Anna Ermolaeva. În cadrul Bienalei de la Moscova ea a realizat un proiect care parodiază acțiunile de masă în susținerea puterii, unde participanții sunt racolați pe site-ul „Massovka”.
„Este una dintre lucrările mele cele mai importante, spune artista. Pe site-ul massovki.ru se pot cumpăra pe bani, între 300 și 500 de ruble, pentru trei-patru ore, oameni care să participe la tot felul de demonstrații. Nici nu contează în susținerea cui sau împotriva cui. Oamenilor le este indiferent, din moment ce li se plătesc banii. Din cei 120 de oameni pe care i-am angajat doar trei persoane au întrebat la telefon despre ce este vorba. Am organizat o demonstrație la Centrul expozițional VDNH, în pavilionul istoric. Și, pentru că era vorba despre „corpuri cumpărate”, îmi era indiferent ce lozinci vor purta. Dar având în vedere că am fost invitată la un proiect despre arta modernă, am decis ca mitingul să fie pro și contra bienalei artei moderne. Împreună cu voluntarii am făcut 100 de lozinci. Potrivit regulilor genului, am mers lângă metrou să-mi iau demonstranții. Erau cât pe ce să ne strivească, toți vroiau să se înscrie pe listă pentru că se temeau că nu-și vor primi banii. Patru ore au umblat cu lozinci în și în afara pavilionului.
A fost o experiență grea pentru mine. În primul rând, pentru că am folosit acești oameni. În al doilea rând, pentru că majoritatea s-au dovedit a fi femei în vârstă, care nu pot trăi din pensia pe care o primesc. De obicei bani sunt plătiți după miting undeva după colț, iar eu am pus masa în pavilion și fiecare și-a primit ale lui 500 de ruble – bani de la guvernul austriac. Și fiecare, apropo, ne-a spus: aveți numărul meu de telefon, vă rog să mă sunați când va fi următoarea demonstrație. O femeie mi-a spus: „Știți, de noi s-a apropiat un jurnalist și ne-a întrebat: „Sunteți plătiți pentru asta?”. Și eu am spus: „Nu!”. ”Dar lozincile, dvs. le-ați făcut?”. „Da, am lucrat toată noaptea”. Am zis bine?”. Deci, ei știu cum să lucreze cu jurnaliștii.
Au fost și momente plăcute. O femeie, de exemplu, a ales lozinca „Faceți bienale, nu război!”. A stat cât a stat cu această lozincă, după care l-a rugat pe omul care era alături de ea: „Tinere, ați putea să vă uitați în telefon ce înseamnă „bienale”?”. El s-a uitat și citește: „Bienale – expoziție de artă modernă”. Iar femeia s-a uitat la pancarta sa: „O, mie mi-a nimerit una bună!”.
Una din ultimele lucrări ale Annei Ermolaeva este legată de „Leninopad-ul” (căderea monumentelor lui Lenin) din Ucraina. Unul dintre monumentele date jos s-a mutat acum la Viena.
„Trei săptămâni am călătorit prin orașele mari și mici din Ucraina, pe urmele „Leninopad-ului”. În 2015 au fost date jos peste 500 de monumente ale lui Lenin. Noi ne mutam de la un postament pustiu la altul. Era o imagine absurdă: în fața comitetului executiv sau a școlii stă un postament gol, oamenii îngrijesc florile din fața lui, le udă, mătură în jurul postamentului gol. Am făcut în final o instalație mare, care constă din 50 de portrete de postamente goale și lucrări video cu interviuri. Ajungeam în sat, puneam camera pe stativ și oamenii veneau singuri la mine, pentru că era un subiect care îi atingea pe mulți. Oameni buni, binevoitori, mai tineri, mai în vârstă, fiecare vroia să-și spună opinia. De cele mai multe ori: „Pe cine încurca?”
Într-un sat la 250 km de Kiev al văzut un postament gol alături de primărie. Am intrat în biserică, iar acolo mi se spune: „El stă întins la noi în fumoar, vreți să-l vedeți?”. Într-adevăr, era acolo, capul separat, fără un picior. „Îl vindem”, mi-au spus. Am negociat câteva luni cât ar putea costa, am convenit până la urmă la 500 de euro. Iar acești bani vor fi folosiți pentru instalarea unui nou monument în cinstea luptătorilor ucraineni.”
Sarcina cea mai grea a fost mutarea monumentului din Ucraina în Austria – a fost nevoie de o mulțime de aprobări, de o mașină specială, și Leninul ucrainean dat jos a plecat singur prin Europa de la est la vest. Acum el stă culcat la pământ la Viena, în curtea casei în care locuiește Anna Ermolaeva. Se poate spune chiar că este o buclă fericită în episodul început cu poezia despre Lenin, care a fost cauza ultimului dosar penal din URSS care incrimina agitația antisovietică și propaganda.
*** Un articol de Dmitri Volcek, Radio Svoboda, în traducerea Linei Grâu.
