Linkuri accesibilitate

Pe data de 9 februarie 1957, Imre Nagy îi scria lui Valter Roman de la Snagov: „În această după-amiază, organele de Securitate puse să ne păzească mi-au interzis pentru a doua oară să mă plimb pe doc. Mi-au spus că mi-e interzis să merg acolo. Plimbarea este acceptată doar pe cărare. ...Astăzi, un alt lucru s-a petrecut: o femeie ne aduce prânzul într-un sufertaș. Mă plimbam prin curte când ea sosea; una dintre escorte i-a tăiat calea – ceva ce nu se mai întâmplase înainte –, nu i-a dat voie să intre, i-a deschis pachetele și apoi a trimis femeia cu mâncarea în altă casă. ...Așadar, asta este situația. Mi-e teamă că provocări precum cea descrisă anterior se vor petrece din ce în ce mai des și nu se va termina cu bine. Ar trebui prevenite aceste lucruri și îți solicit ajutorul. Nu te invit aici, dar dacă vii, aș vorbi bucuros cu tine. În fine, te rog să transmiți scrisoarea alăturată mamei mele (văduva Szilágyi Jozsefné)".

Fost ofițer în Brigăzile Internaționale, Roman era fluent în limba maghiară și servea ca om de legătură (de fapt anchetator) în timpul perioadei numită „azil politic” pe care membrii guvernului Nagy au petrecut-o la Snagov, în România, la sfârșitul lui 1956 și pe parcursul primelor luni ale anului următor. Îl cunoștea pe Nagy de la Moscova, din perioada războiului mondial, când Roman lucrase pentru postul de radio al Cominternului, iar Nagy fusese redactor al secției central-europene și balcanice de la Radio Moscova (condus pe atunci de Rudolf Slánský). Ambii mei părinți au lucrat pentru aceeași secție. La momentul Revoluției maghiare, Roman (născut Ernő Neuländer) era directorul Editurii politice, o poziție pe care a deținut-o până la moartea sa, în 1983...

Să ne reamintim că la momentul 1956 Moscova era extrem de alarmată. Prezidiul Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice urmărea fără întrerupere, într-o stare de panică totală, criza din Ungaria. Două persoane de la vârf au fost trimise la Budapesta spre a raporta de la fața locului despre ceea ce staliniștii de la Moscova (Molotov, Kaganovici și Malenkov erau încă membri ai Prezidiului) considerau a fi o „contrarevoluție”: pragmaticul Anastas Mikoian, un supraviețuitor de profesie, și intransigentul ideolog Mihail Suslov. Ambii erau reticenți în privința intervenției armate. Acest lucru explică reacțiile contradictorii și confuze ale URSS între 23 octombrie și 4 noiembrie 1956...

De fapt, Revoluția maghiară nu reprezenta o întoarcere la un status quo anterior, ci o încercare de a sfida și transcende bolșevismul. Aspira să demonstreze că democrația și socialismul nu sunt incompatibile. „Păcatul majorității stângiștilor din 1933 încoace este că au dorit să fie antifasciști fără a fi antitotalitari”, notase George Orwell într-un eseu despre scrierile timpurii ale lui Arthur Koestler. Revoluția maghiară își avea rădăcinile în tradițiile stângii democrate și era în mod explicit și neambiguu antitotalitară. Ar trebui să ne aducem aminte și faptul că Revoluția maghiară a început ca o demonstrație de solidaritate cu acel Octombrie antistalinist polonez. Capitalele Poloniei și Ungariei deveniseră simboluri ale renașterii socialismului democratic, opusul absolut al abominațiilor staliniste. Unul dintre cei care au exprimat cu însuflețire această speranță a fost și filosoful polonez Leszek Kołakowski. Atunci când comparăm comunismul cu fascismul, ar trebui să păstrăm permanent în minte că nu a existat vreodată „național-socialism critic”...

Sângele maghiar a fost menționat în scris și de către marele scriitor francez Albert Camus, de la Paris, în octombrie 1957:

„Nu sunt dintre cei care vor să vadă cetățenii Ungariei punând mâna pe arme din nou într-o insurecție care va fi în mod sigur înăbușită sub ochii națiunilor lumii, care nu le vor dărui nici aplauze, nici lacrimi de pioșenie, ci se vor întoarce de îndată la papuceii lor din propriile căminuri precum suporterii de fotbal într-o seară de duminică, după o finală de cupă.

Există deja prea mulți morți în teatru și nu putem fi generoși decât cu propriul nostru sânge. Sângele Ungariei a reapărut mult prea prețios pentru Europa și pentru libertate pentru a nu fi atenți cu el până la ultima picătură.

Dar nu sunt dintre aceia care cred că poate exista un compromis, chiar unul făcut cu resemnare, fie și provizoriu, cu un regim al terorii care are tot atât de mult drept să se cheme socialist cum aveau executanții Inchiziției să se cheme creștini.

Iar la acest moment aniversar al libertății, sper din toată inima că rezistența tăcută a maghiarilor va dăinui, va crește mai puternică, și, întărită de toate vocile pe care le putem ridica de partea lor, va determina opinia unanimă internațională să-i boicoteze pe opresorii lor. Și dacă opinia mondială este prea anemică sau egoistă în a face dreptate unui popor martirizat, și dacă vocile noastre sunt prea slabe, eu sper ca rezistența Ungariei să rabde până când statul contrarevoluționar se prăbușește peste tot în Est sub greutatea propriilor minciuni și contradicții.

Ungaria a biruit și chiar în lanțuri fiind a făcut mult mai mult pentru libertate și justiție decât oricare alte popoare în ultimii douăzeci de ani. Dar pentru ca această lecție să reușească să-i convingă pe cei din Occident care și-au astupat ochii și urechile, a fost necesar, și nu poate fi deloc confortabil pentru noi, ca oamenii din Ungaria să verse atât de mult sânge, unul care deja se usucă în amintirea noastră.

În izolarea europeană de astăzi, avem o singură cale de a fi onești cu Ungaria, și anume să nu trădăm niciodată, între noi și oriunde altundeva, cauzele pentru care au murit eroii Ungariei, să nu-i tolerăm niciodată, între noi și oriunde altundeva, chiar și indirect, pe cei care i-au ucis.

Ne-ar fi, într-adevăr, dificil să fim demni de asemenea sacrificii, dar putem încerca totuși unind, în fine, Europa în eliminarea conflictelor noastre, în corectarea erorilor noastre, în amplificarea creativității și solidarității noastre. Suntem încredințați că mărșăluiește prin lume, în paralel cu forțele de opresiune și moartea care ne întunecă istoria, o forță a convingerii și vieții, o imensă mișcare de emancipare care este cultura și care se naște din libertatea de a crea și libertatea de a munci.

Acei muncitori și intelectuali maghiari alături de care ne plasăm azi cu atâta durere impotentă au înțeles acest lucru și ne-au făcut pe noi să-l înțelegem mai bine. Este și motivul pentru care, dacă nenorocirea lor devine a noastră, atunci și speranța lor trebuie să fie a noastră. În pofida suferinței lor, a lanțurilor lor, a exilului lor, ei ne-au lăsat o moștenire glorioasă pe care trebuie să o merităm: libertatea pe care n-au decis-o, dar pe care într-o singură zi ne-au dat-o înapoi”. (Sursa: 1956 Gloria Victis, 1956-86, Nemzetőr kiadása, Bécs, 1986)

XS
SM
MD
LG