Linkuri accesibilitate

(Femeia din titlu nu are nimic în comun cu candidata democrată la preşedinţia SUA, şi nici cu candidata PAS la preşedinţia Republicii Moldova. Este dintr-un sonet al lui Ilarie Voronca, scris – printre ultimele, în limba română – în 1934. Mai avea de trăit 12 ani, răstimp în care a publicat 10 cărţi de poeme în franceză, dar şi un volum de bocete româneşti tradus în franceză sub titlul Les Chants du mort. Ironia sorţii –înainte de a se arunca în Sena, pe 5 aprilie 1946, lăsa pe masa de lucru manuscrisul ultimei sale cărţi, Petit manuel du parfait bonheur.)

* * * * * * *

Ilarie Voronca nu este primul poet care se aruncă în gol de pe-un pod – să fie o întâmplare că alege anume Pont Mirabeau, cântat de „veneticul” Apollinaire, un alt mare herald al înnoirii, naufragiat în oraşul-lumină?! –, şi nici, hélas! ultimul, însă faptul că alţi doi poeţi însemnaţi, Paul Celan (1920-1970) şi Gherasim Luca (1913-1994), venind din aceeaşi ţară de origine, România, şi fiind de aceeaşi etnie (vorba Marinei Ţvetaieva: «Все поэты – жиды!»), îi repetă gestul, din 24 în 24 de ani, din acelaşi punct de plecare (într-o călătorie fără întoarcere), fac din el un cap de pod al mişcării de avangardă şi nu numai. Inconturnabil.

Nu voi reface, în ceea ce urmează, traseul singular (şi nu tocmai, căci o vreme îi are drept companioni pe Tristan Tzara şi B. Fundoianu) al acestui campion la triplu salt dintr-o tradiţie/limbă/lume în alta; mai degrabă mă voi lăsa purtat pe mările izvodite de-un Ulise nativ (mai mult decât un oraş, Brăila este un port!), nerăbdător să iasă în larg, alias în Marea Literatură, după ce că nu-şi refuză nici o debarcare la ţărm (situate în timp la distanţe mici una de alta, atât cărţile de poeme publicate în română, zece la număr, cât şi cele publicate în franceză, tot zece, formează adevărate salbe de insule; abia dacă reuşeşte s-o părăsească pe una şi iată-l punând piciorul pe ţărmul celeilalte). Ştiind cum s-a încheiat aventura, acum peste 70 de ani (pe 5 aprilie 1946), degeaba l-aş conjura cu versurile unui alt mare poet, Konstantin Kavafis: „Dar nu te grăbi în această călătorie./ Mai bine să dureze ani mulţi” (Itaca, trad. Aurel Rău) – două decenii i-au fost suficiente lui Ilarie Voronca (n. Eduard Marcus) ca să întoarcă pagina, o dată a tradiţiei literare autohtone, a doua oară a limbii şi a treia şi ultima, a vieţii. Nu înainte însă de a lăsa o urmă de neşters atât în literatura naţională („După Urmuz, Tristan Tzara şi Ion Vinea, ca factori reformatori incipienţi, Ilarie Voronca schimbă în mod esenţial modul de a gândi şi a face poezia, schimbare definitivă ce deschide o breşă istorică în sistemul codificat al poeziei române”, afirmă Marin Mincu), cât şi în cea franceză („…Ilarie Voronca, poet român care a scris şi în limba franceză, cântă aproape singur, în revărsatul unor zori din care aburul zilei nu se va înălţa, un cântec al inocenţei: el binecuvântează împăcarea omului cu omul şi aduce buna vestire a poeziei”, Marcel Raymon, De la Baudelaire la suprarealism), dar şi a pune-o de-o tradiţie, triplul salt în gol, de pe Pont Mirabeau.

Contemporană cu perioada de glorie a cinematografului mut, poezia lui Ilarie Voronca împrumută de la acesta principiul de succesiune în viteză – 24 de cadre pe secundă – a imaginilor (folosind totodată şi faimosul principiu al „cadrului 25”, zis şi subliminal; din când în când câte-un vers fulminant ţi se înfige în creier spre a rămâne pe veci acolo: „Ce rar album de timbre marea mediterană”). „Miliardarul de imagini” nu scrie cărţi, ci toarnă scurtmetraje (Colomba, Invitaţie la bal, Plante şi animale. Terase) sau lungmetraje (Ulise, Brăţara nopţilor, Incantaţii ş.a.), pe care însă are grijă să le sonorizeze, interpretând de unul singur toate rolurile (în comparaţie cu el, comilitonul său B. Fundoianu se prezintă, în Privelişti, drept un fotograf de epocă, unul de primă mână!). Din perspectiva zilei de azi, s-ar zice că face filme de autor, având la dispoziţie un studio hollywoodian, dotat cu tot ce-i mai bun în materie de producţie. Frenezia cu care a creat luxuriantele sale „imagi-NAŢIUNI” (unite!) – suntem în plin deceniu ce va intra în istorie ca les Années folles, iar poetul pendulează între Bucureşti şi Paris, pentru a se instala în cele din urmă pe malurile Senei (de bună seamă, Dâmboviţa e prea „la suprafaţă”…) –, dublată de „o fervoare care i-a îngăduit să înlăture multe obstacole ale convenţiei literare, să aducă limbajul poeziei în acea stare de absolută disponibilitate, deschisă oricăror modelări” (Ion Pop), totul „la cea mai înaltă ficţiune” (o formulă marca Florin Iaru care i-ar fi plăcut), sunt fără egal în istoria poeziei române din sec. XX (nu pot să nu mă întreb ce-ar fi urmat dacă poetul nostru nu trecea la franceză; cele 14 sonete româneşti scrise la Paris în 1934 sugerează un posibil răspuns – iarăşi de la Ion Pop citire: „Fără să aducă schimbări în universul său imaginar, [sonet]ele confirmă procesul de „clasicizare” a scriiturii, prin apelul la structurile tradiţionale ale versului (…) Opera sa românească se rotunjeşte astfel sub semnul unui echilibru formal îndelung căutat”). Este în stare cititorul secolului XXI să-i facă faţă?

Dincolo de aprecierile critice, de prezenţa în antologii naţionale şi europene, de numărul de pagini în istorii & enciclopedii literare ş.a.m.d., testul cel mai important în cazul unui poet „clasicizat” este dacă cineva ar recurge la cuvintele sale – că-i vorba de un vers sau de-un poem – spre a i le adresa, în chip de discours amoureux, fiinţei iubite. Recitindu-l pe Ilarie Voronca din această perspectivă gingaşă, am ales un… sonet, unul dintre ultimele redactate în română, în 1934, înainte să treacă definitiv la franceză, O femeie, un fulger (în tălmăcire liberă, forţând nota: Une femme, un coup de foudre), pe care-l sigilez, pe post de billet doux, în „sticla cu mesaj” a acestei postări. Citiţi-i poezia. Cherchez la femme! (Şi chiar, dacă se poate, votaţi-o.)

* * * * * * *

O femeie, un fulger

Nu-i numai cântul, lebăda, nu-i glezna

Melodioasă horbotă în oră

Nu-i lampa preschimbată-n auroră

Limpede pâine, frântă-n două, bezna.

Poate-i obrazul, linişte, sonoră

Poate un bob de strugure mai lesne-a

Păstrat amiaza. Şi în aburi ieslea

Ezită-n fânul clar, un bot, o proră.

Dar poate asemenea pielei unui şarpe

Aici pe pietre va rămâne glasul.

Oare, secate, fluviile nu-s oarbe?

Soarele-atrage ca o creangă pasul

Şi-apoi, cuvinte, oasele le-absoarbe

Şi nu ştii: cânt e, gleznă e sau ceasul.

XS
SM
MD
LG