Linkuri accesibilitate

După decesul lui Vladimir Ilici Lenin, a început o luptă acerbă între liderii bolșevici. În cele din urmă, până în anul 1929, Stalin avea să triumfe asupra opozanților săi și să inițieze revoluția de deasupra, creând un partid post-leninist, cu adevărat stalinist, precum și o extrem de centralizată și ideologizată tiranie. Semințele regimului lui Stalin fuseseră însă plantate de către Lenin însuși. Într-adevăr, Stalin nu a creat nicio instituție nouă și nu a adăugat leninismului niciun capitol nou. A dus doar la extrem logica intolerantă a leninismului și a transformat URSS într-un stat polițienesc. Partidul comunist a fost transformat dintr-o elită revoluționară într-o castă birocratică a cărei principală misiune a fost aceea de a prezerva și multiplica puterea liderului și privilegiile sale. Treptat, dictatura proletariatului a devenit un slogan golit de conținut care legitima domnia absolută a lui Stalin și represiunea poliției politice împotriva populației. Invocând lupta lui Lenin împotriva fracționismului, Stalin a distrus complet orice democrație intra-partinică, a persecutat cu sălbăticie toți oponenții (reali sau imaginari) și a impus o dictatură monolitică bazată pe epurări permanente și teroare de masă. În absența fizică a liderului sagace care să încarneze puterea absolută a partidului, deci Lenin, „comunitatea imaginată a discipolilor leniniști” (Klaus-Georg Riegel) a trebuit să se reinventeze prin mularea propriei carisme pe scripturile părinților fondatori. Tradiția inventată a marxism-leninismului a fost apoi impusă cadrelor de partid ca mijloc de stabilizare a identității normative a partidului.

„Întoarcerea la leninism” a devenit o temă importantă a opoziției anti-Stalin, în special printre susținătorii lui Troțki. Mai târziu, după moartea lui Stalin din 1953, Nikita Hrușciov a proclamat restaurația normelor leniniste a vieții de partid și a denunțat cultul personalității antecesorului (adică adorația cvasi-religioasă a liderului suprem) ca non-leninist. În anii 1980, Mihail Gorbaciov a adâncit critica stalinismului lansată de Hrușciov și a căutat să insereze pluralismul în structura instituțiilor sovietice. În eforturile sale de democratizare, Gorbaciov a mers dincolo de logica leninismului și a abandonat atât conceptul de dictatură a proletariatului, cât și pretenția partidului la monopolul puterii.

În martie 1919, Lenin a creat A Treia Internațională (Comunistă) – Cominternul. Mai devreme, criticase A Doua Internațională pentru pierderea fervorii revoluționare și complicitate cu parlamentele și guvernele burgheze. Cominternul a consacrat centralitatea și rolul hegemonic al Moscovei în cadrul lumii comuniste. Pentru ca un partid să poată fi acceptat în Comintern, trebuia să consimtă fără preget la 21 de condiții, incluzând subordonarea completă în fața dictatelor sovietice. Lenin a creat Cominternul ca instrument de expansiune a revoluției și pentru a permite Rusiei sovietice să scape din „împresurarea imperialistă”. Mai târziu, Stalin a transformat această structură într-un simplu instrument al politicii externe sovietice și, implicit, al imperialismului rus. Cominternul a fost desființat în 1943, dar partidele comuniste au continuat să urmeze linia stalinistă. După cel de-Al Doilea Război Mondial, partidele leniniste au ajuns la putere în Europa Centrală și de Est, China, Coreea de Nord și Vietnamul de Nord (în vreme ce un regim de tip sovietic a existat în Mongolia încă din anii 1920). Ulterior, în 1960, Fidel Castro a îmbrățișat public leninismul și a proclamat natura comunistă a revoluției cubaneze. În toate aceste cazuri, comunismul a reprezentat suma tehnicilor (tacticilor) politice și ideologice utilizate de partidele revoluționare pentru a prelua puterea și consolida regimuri dictatoriale monopoliste. Istoricul Martin Malia a etichetat pe bună dreptate sistemele comunise ca ideocrații partocratice. Principala lor pretenție la legitimitate deriva din structura organizată a convingerilor împărtășită de elite și inculcată maselor sub forma Partidului ca unic beneficiar al accesului direct la adevărul istoric.

Lenin a modificat marxismul prin aceea că a atribuit rolul revoluționar partidului de avangardă și nu clasei proletare însăși; a întrezărit izbucnirea revoluției într-o țară mai degrabă subdezvoltată (Rusia, nu Europa occidentală); și a făcut din dictatura proletariatului miezul teoriei sale a statului comunist. Pe scurt, din cauza contribuției lui Lenin la rusificarea marxismului, leninismul reprezintă sinteza dintre valorile social-democrate occidentale și valorile și tradițiile ruse ale violenței revoluționare. Lev Troțki (născut Bronstein) a fost un alt revoluționar rus major care s-a opus inițial înclinațiilor dictatoriale ale lui Lenin. În timpul revoluției din octombrie 1917, Troțki a devenit cel mai apropiat asociat politic al lui Lenin și a servit drept primul ministru bolșevic (comisar al poporului) al apărării și afacerilor externe. Ulterior, după moartea lui Vladimir Ilici, Troțki a susținut leninismul revoluționar împotriva lui Stalin. El l-a acuzat pe Stalin că ar fi abandonat proletariatul internațional prin concentrarea exclusivă pe construirea socialismului în URSS și distrugerea oricărei urme de democrație în interiorul partidului leninist. Mai puțin înzestrat teoretic ca Lenin ori Troțki, Stalin a codificat și simplificat masiv leninismul, ajustându-l nevoilor și așteptărilor birocrației medii de partid. În locul unei doctrine revoluționare, leninismul lui Stalin a reprezentat doar un mijloc de legitimare pentru exercițiul puterii birocrației de partid. Mao Zedong a fost un lider comunist chinez care a adaptat principalele principii ale leninismului la condițiile din China. Recunoscând slăbiciunea proletariatului chinez, Mao a dezvoltat teoria leninistă a dictaturii muncitorilor și țăranilor și i-a dus la putere pe comuniștii chinezi în 1949. Tot el l-a criticat pe Hrușciov pentru a fi renunțat la unele din principiile staliniste de bază, inclusiv ideea că lupta de clasă continuă și se intensifică în condițiile dictaturii proletariatului. Elitele revoluționare ale Lumii a Treia s-au identificat ele însele cu anti-imperialismul și anti-capitalismul pasionat al lui Mao, precum și cu teoria războiului de gherilă rural.

XS
SM
MD
LG