Linkuri accesibilitate

Regimul totalitar care s-a aflat la putere în România între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost unul de tip sovietic. Dacă nu înțelegem acest lucru, ne rătăcim într-un labirint de alibiuri, mituri și mistificări. Sigur, între 6 martie 1945 și 30 decembrie 1947, comuniștii nu au putut să instituie teroarea de la nivel național care avea să urmeze, dar au pregătit-o sistematic, metodic, diabolic. După Declarația din aprilie 1964, PMR a obținut o relativă autonomie în raport cu Kremlinul, dar a rămas până la capăt fidel stalinismului național. Desovietizarea a fost de fapt argumentul PMR/PCR pentru a evita destalinizarea. Nu spun că n-a existat desovietizare (derusificare), spun doar că finalitatea nu era una reformatoare. Ar fi putut să fie, dar n-a fost. Iugoslavizarea nu s-a întâmplat în România, unde dogmele leniniste au rămas intacte. Comuniștii români au rămas până la capăt devotați modelului sectar, ultra-birocratic, autoritar-militarist de tip bolșevic. Asemeni lui Stalin, Ceaușescu era convins că nu există fortăreață care să poată rezista asaltului comunist.

Unul dintre istoricii cei mai profunzi, subtili și informați ai leninismului este Alain Besançon. Pentru el, leninismul nu este (utilizez deliberat timpul prezent) doar o teorie a partidului de avangardă, a unei secte mesianice care pretinde să izbăvească umanitatea, a unei „comunități de aleși”, ci mai ales una a păstrării cu orice preț a puterii. În acest sens, Putin este un leninist. Contribuțiile lui Besançon aparțin celei mai rodnice și durabile tradiții a sovietologiei, alături de scrierile unor Franz Borkenau (cu al său fascinant volum World Communism), Karl Dietrich Bracher, Zbigniew Brzezinski, Abraham Brumberg (vreme de decenii editorul și sufletul revistei Problems of Communism), Robert Conquest, Merle Fainsod (unul dintre fondatorii Centrului de Cercetări Ruse la Universitatea Harvard), Ghiță Ionescu, Ken Jowitt, George Kennan, Leo Labedz (ani de zile editorul excepționalei reviste Survey), Martin Malia, Boris Nikolaevsky (menșevicul care a publicat celebra Scrisoare de la un Vechi Bolșevic, text esențial al sovietologiei în prima ei etapă, în anii ’30), Richard Pipes, Alvin Z. Rubinstein (mentorul meu la University of Pennsylvania), Leonard Shapiro, Robert Service, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Adam Ulam, Bertram Wolfe.

Despre mulți dintre cei menționați am avut prilejul să mai scriu. Pe unii i-am cunoscut personal, am stat de vorbă îndelung cu ei. Primii mei ani la Philadelphia, începând din septembrie 1983, au însemnat, în mare măsură, bucuria de a citi sovietologie. Citeam fără răgaz, seară de seară, adeseori în weekend-uri, am devorat colecțiile unor reviste precum Encounter, Commentary, Survey, Problems of Communism, Dissent, The New Leader. Am devenit eu însumi contributing editor la ORBIS și am scris în Problems of Communism și Survey. Am avut marele noroc să lucrez la Foreign Policy Research Institute și să predau la University of Pennsylvania, să citesc în două biblioteci formidabile, să particip la dezbateri cu personalități precum Moshe Lewin, Mihajlo Markovici (un marxist disident din Iugoslavia, ulterior devenit, din păcate, suporter al lui Miloșevici), Alvin Z. Rubinstein, Robert Strausz-Hupé (octogenar când l-am cunoscut, ambasador în Turcia, unul din influenții gânditori conservatori americani). Cu Adam Ulam am stat de vorbă când a venit să țină o prelegere la Philadelphia. De Karen Dawisha, ani de zile colega mea la University of Maryland, azi directoarea Centrului Havighurst de Studii Ruse de la Miami University (Ohio), mă leagă o veche, incasabilă prietenie. Pomenesc aceste lucruri pentru a accentua că nu e vorba aici de o listă aleatorie de nume, ci de rezultatul unor decenii de lecturi, întâlniri, dialoguri, pe scurt de o pasiune. O fac și pentru că nimic nu mă bucură mai tare decât șansa de a-mi exprima public admirația pentru acei intelectuali care au știut să reziste ispitei totalitare.

Din generația mai tânără, i-aș aminti pe Anne Applebaum, Leon Aron, Orlando Figes, M. Stephen Fish, Igal Halfin, Stephen Hanson, Jochen Hellbeck, Catriona Kelly, Stephen Kotkin, Michael McFaul, Catherine Merridale, Jan Plamper, Simon Sebag Montefiore, Yuri Slezkine, Timothy Snyder, Françoise Thom. Visez o colecție intitulată „Biblioteca de sovietologie” care să includă cărți ale autorilor amintiți, dar și ale atâtor altora. Sovietologia, un demers multidisciplinar, a avut cel puțin două funcții: să exploreze natura sovietismului și, în egală măsură, să lupte împotriva tendințelor de a prezenta totalitarismul bolșevic, mai ales după moartea lui Stalin, drept un autoritarism relativ benign. Cred că și-a atins ambele obiective.

Ceea ce aș numi noua kremlinologie, moștenind tradiția celei care a trăit clipele ei de glorie în tulburii și riscanții ani ai Războiului Rece, trebuie (în sensul de urgență strategică și morală) să se ocupe cu analiza „democrației administrate” care este putinismul, deci o pseudo-democrație, și să convingă forțele de decizie și de autoritate simbolică din Vest că nu este vorba doar de personalism și de autoritarism benign.

Cum poți înțelege în adâncime universul mental al unui Vladimir Putin fără a citi, să spunem, The Soviet Political Mind de Robert C. Tucker? Nu cred că exagerez când spun că, la nivelul exclusivismului, xenofobiei și intoleranței, Putin este urmașul lui Koba. Cum poți înțelege efortul său de a resuscita mitocrația sovietică fără a citi cărțile unor Besançon, Conquest, Malia, Pipes și Ulam? Cum poți înțelege declinul bolșevismului fără a-i citi pe Jowitt, Kotkin și Reddaway? Recomand aici cartea lui Alain Besançon, Anatomia unei stafii, despre utopia încarnată apărută în 2014 la Editura Humanitas. Mi se par cât se poate de grăitoare cuvintele lui Gabriel Liiceanu:

„Cartea lui Alain Besançon răspunde așadar la întrebarea «cum e cu putință ceva care nu e cu putință?». Ea e anatomia unei societăți care nu poate genera nimic pentru indivizii care o alcătuiesc, ci doar pentru economia de război menită să apere partidul care deține puterea. Şi care, paradoxal, trăiește pe spezele societății pe care își propune s-o distrugă («capitalismul»). Un țel care, odată atins, ar reprezenta şi propriul ei sfârșit. O carte obligatorie pentru noile generații cărora le place să viseze în anticamera unui coșmar pe care părinții lor l-au trăit.“

XS
SM
MD
LG