Comunismul a fost o doctrină economică, morală, socială şi culturală centrată pe realizarea unor scopuri transformative radicale. Având aceste țeluri universaliste, promisiuni escatologice şi ambiții totalizatoare, a fost adesea descris drept o religie politică sau seculară. Obiectivul fundamental al comunismului a fost acela de a crea o nouă civilizație, clădită pe Omul Nou.
Doi factori erau primordiali pentru această doctrină: rolul privilegiat al partidului şi transformarea revoluționară a naturii umane. Comunismul a avansat o nouă concepție despre existența umană (societate, economie, psihologie socială şi individuală, artă). Potrivit acesteia, înfăptuirea Omului Nou a fost finalitatea supremă a acțiunii politice. Ambiția comunismului era de a transcende moralitatea tradițională, şi totuşi a suferit de ceea ce se cheamă relativism moral. A atribuit partidului/statului propria sa moralitate, acordându-i doar dreptul de a defini înțelesul şi țelul ultim al existenței umane. Statul a devenit valoarea supremă şi absolută în cadrul structurii doctrinei escatologice a revoluției.
Prin intermediul cultului unității absolute pe calea salvării prin cunoaşterea Istoriei, comunismul a produs un nou şi total proiect social şi politic centrat pe purificarea corpului comunităților ce cădeau sub vraja sa ideologică. Proiectul său revoluționar a fost total şi totalizator. Ca mit politic potent, comunismul a promis izbăvirea imanentă, şansa de a atinge prosperitatea, libertatea şi egalitatea. În fapt, de-a lungul secolului XX, Weltanschauung-ul comunist a devenit fundația experimentelor politice totalitare şi motivate ideologic care au dus la teribile costuri umane.
Ca doctrină revoluționară modernă globală, în realitate o religie politică, comunismul a fost fondat de Karl Marx şi Friedrich Engels. Marxismul a fost, înainte de toate, o încercare demiurgică de descotorosire de o detestată ordine burgheză bazată pe relații de piață (proprietate privată), de depăşire a reificatelor relații sociale şi de organizare revoluționară a forțelor sociale în vederea confruntării finale care ar fi urmat să rezulte în „saltul din tărâmul necesității în cel al libertății”. Marx şi-a distins cu tărie gândirea revoluționară de alte versiuni ale socialismului (creştin, reacționar-feudal, mic-burghez, critic-utopic). Viziunea radicală ambițioasă a lui Marx era legată de convingerea sa fermă, mai ales după 1845, că el era cel care deținea adevărul (postulatul infailibilității epistemice), considerând că Weltanschauung-ul său era eminamente ştiințific, adică non-utopic. Pentru Marx, convingerea că Istoria este guvernată de legi însemna că odată ce aceste legi erau înțelese, Rațiunea (gândirea) şi Revoluția (acțiunea) pot ajunge să coincidă în revoluția eliberatoare proletară globală.
Unul din textele esențiale ale acestei doctrine a fost „Manifestul Partidului Comunist”, publicat în februarie 1848. Susținea că proletariatul este clasa aleasă a istoriei, mântuitorul mult aşteptat care avea să restaureze unitatea pierdută a speciei umane (Gattungswesen). Teza fundamentală era centralitatea luptei de clasă (violența istorică) în dezvoltarea societății. Pentru Marx, şi mai târziu în secolul XX pentru filosofii marxişti Antonio Gramsci şi Georg Lukács, clasa revoluționară simboliza punctul de vedere al totalității, prin urmare se creau astfel premizele epistemice pentru accederea la adevărul istoric. În numele democrației (autentice) proletare, libertățile formale puteau fi suspendate, chiar suprimate. Mitul marxist al clasei mesianice, inima comunismului, nutrea un proiect revoluționar impregnat de misiune profetică şi predestinare carismatic-eroică. Marx a oferit un verdict apocaliptic ultim: de vreme ce burghezia se făcea vinovată de distorsiunea barbară a vieții umane, aceasta îşi merita soarta. Proletariatul era sortit din punct de vedere istoric şi moral să-i fie acesteia gropar.
Marx vedea universul social (dar nu numai) mai ales în termenii determinismului social şi economic. Libertatea însemna pentru Marx şi discipolii săi „necesitatea înțeleasă”, adică eforturile de a săvârşi obiectivele presupuse ale istoriei. Întreaga realitate umană era subordonată legilor dialectice ale dezvoltării, iar istoria era proiectată într-o entitate suverană al cărei dictat era dincolo de orice examinare umană. El şi-a declarat teoria socială drept formula ştiințifică supremă. A nu-i recunoaşte acesteia validitatea era, pentru Marx, la fel ca pentru urmaşii săi comunişti, dovada cecității istorice, părtinirii ideologice, sau „falsei conştiințe”. La polul opus, viziunea proletariatului, celebrată de Marx şi cristalizată sub forma materialismului istoric, era gândită astfel încât să furnizeze cunoaşterea supremă şi rețeta fericirii universale.
