Linkuri accesibilitate

Cumințenia lui Dinu Lipatti


Prima pagină a amintirilor semnate de Madeleine Lipatti în volumul publicat la comemorarea de 20 de ani a morții lui Dinu Lipatti

Prima pagină a amintirilor semnate de Madeleine Lipatti în volumul publicat la comemorarea de 20 de ani a morții lui Dinu Lipatti

Despre o politică în cultură pe zi ce trece mai înglodată în improvizație, veleități și peticeală.

Privită de la distanță, din afară, politica culturală de stat din România pare, pe zi ce trece, mai înglodată în improvizație, veleități și peticeală. Ideea recentă de a muta dintr-un muzeu de artă „o statuetă” - cum e clasificată acum cu dispreț - „Cumințenia pămîntului” a lui Brâncuși, la Muzeul Satului, pe motiv că acesta

Brâncuși, „Cumințenia pămîntului”

Brâncuși, „Cumințenia pămîntului”

din urmă ar fi cea mai vizitată instituție muzeală, este o pe cît de absurdă expresie a populismului cultural oficial, pe atît de ilustrativă măsură a vechii zicale despre „iadul pavat cu bune intenții”. Ce se poate spune despre barbara exprimare a unui ministru al culturii despre o altă zisă bună intenție: de a „itinera” prin țară capodopera lui Brâncuși, ca la bîlci, o lucrare care, altfel, pentru specialiștii din întreaga lume, stă la originea sculpturii moderne a veacului al XX-lea?

S-a comentat și se comentează mult în presa românească politica oficială a guvernului de la București, a Ministerului Culturii în particular, punîndu-se înaintea carului două motivații pentru

Alina Cojocaru și Johan Kobborg

Alina Cojocaru și Johan Kobborg

eșecurile cele mai vizibile din ultimele luni. Pe de o parte, alungarea Alinei Cojocaru și a partenerului ei de la Opera Națională din București, pe de alta, eșecul subcripției publice pentru a recupera în patrimoniul statului lucrarea fundamentală a lui Brâncuși. În primul caz, panem et circenses; un spectacol de balet de gală, internațional, costisitor, a fost oferit ca jertfă zilele acestea întru uitarea veșnică a lui Kobborg și Cojocaru.

S-a spus și că eșecul afacerii Brâncuși ar fi o expresie a neîncrederii populației în guvernanții și clasa politică a României. Iar mulți intelectuali au pledat, de asemenea, pentru măsuri radicale, de genul sacrificării „capul lui Moțoc”, ca și cum de degradarea curentă ar fi vinovate doar una sau două persoane sau, prin extensie, privind spre trecut, doar un Ceaușescu.

În parte, distribuirea păcatelor este justificată, dar numai în parte. E greu de crezut că pe vremea lui Caragiale, „încrederea” în guvernanții contemporani lui a fost determinantă în succesul subscripției publice pentru fondurile necesare construcției Ateneului Român.

„Neîncrederea” în cine - se mai poate pune întrebarea - a condus mai recent la eșecul încercării de a aduce în țară o copie a arhivei secției române a postului Radio Europa Liberă, pentru a fi studiată de istorici? „Neîncrederea” în cine a făcut să se ajungă la un pas de distrugere a casei lui George Enescu de la Mihăileni, și a făcut necesară o campanie internațională pentru a opri intenții aparent similare pentru casa Lipatti din București?

Salvată pe ultima sută de metri de „Pro Patrimonio”, de echipa arhitectului Șerban Sturza și doi muzicieni cu suflet, casa Enescu ar mai avea nevoie pentru încheierea restaurării de numai cîteva mărunte mii de euro, echivalentul a vreo două salarii ministeriale. Dar Ministerul Culturii întoarce capul, în continuare, în altă parte, găsind bani, din puținul pe care îl posedă, pentru alte proiecte „restitutive”.

Insuccesele politicii culturale oficiale românești țin, de sigur, și de oamenii aflați la conducerea Ministerului Culturii, a Institutului Cultural Român, a Radiodifuziunii, dar nu în mod exclusiv. Dovadă, între altele, înmormîntarea recentă a unui adevărat proiect cultural de prestigiu și rezonanță pe lungă durată al ministrului precedent al Culturii, cel al construcției unei noi săli de concerte la București. O construcție ce urma să fie realizată nu din banii „poporului”, ci prin absorbția unor fonduri europene. Proiectul a fost îngropat, cu colaborarea unui întreg cerc de „specialiști”, preferîndu-se o a 17-a, s-ar putea spune după numărul aproximativ al miniștrilor ce s-au perindat la Cultură, promisiune de remodelare a îndelung stătătoarei și înălțătoarei construcții simbol al regimului comunist, Sala Palatului...

Departe de a spune că ultimul proiect finanțat de Ministerul Culturii, un website dedicat lui Dinu Lipatti, inaugurat zilele trecute festiv, un an înaintea sărbătoririi centenarului nașterii marelui pianist, ar fi inutil. Dar, privind bibliografia reunită în stil de amator pe acest site, din care lipsesc pînă și volumul omagial cu Amintirile Madeleinei Lippati din 1970 sau monografia din 1986

semnată la Editura Muzicală de Carmen Păsculescu-Florian, te întrebi dacă banii nu ar fi fost mai bine folosiți pentru a finanța doi doctoranzi în istoria muzicii cu o bursă pentru a face cercetări în arhive occidentale și a pregăti pentru aniversarea din 2017 un volum omagial despre pianist. Căci multe nu se găsesc în librăriile românești...

Încă o peticeală culturală adăugată la multele care fac ca în România, spre deosebire de alte țări din Europa central-estică, să nu se poată vorbi de autostrăzi culturale, ci, eventual de drumuri raionale, ce se opresc brusc, nu odată, pe un teren viran.

XS
SM
MD
LG