Linkuri accesibilitate

Propaganda antifascistă a fost de fapt un vehicul pentru manipularea idealismului celor care detestau, din varii rațiuni, barbaria dictaturilor de extremă dreapta. Una din marile înșelătorii urzite de propaganda „Stalinternului” era prezentarea URSS drept bastion al „umanismului antifascist”. La acest joc ignobil și-au adus contribuția mulți scriitori și artiști legați de aparatul agitatoric condus de comunistul german Willi Münzenberg (Ilya Ehrenburg, Pablo Neruda, Louis Aragon, Egon Erwin Kisch, Bertolt Brecht, Ludwig Renn, Johannes Becher).

Nu contest că anti-fascismul era o obligație morală. În egală măsură însă cu anti-comunismul. Ceea ce vreau să accentuez este că acești intelectuali au decis să tacă (ori chiar mai grav, să mintă) în legătură cu universul concentraționar comunist. Aceste câtuși de puțin neglijabile adevăruri factuale le scapă din vedere celor care continuă să susțină că membrii aparatului politic și militar republican, ca să nu mai vorbesc despre Brigăzile Internaționale, se situau de partea stângii antifasciste veritabile. În realitate, chiar şi acei intelectuali care erau departe de a subscrie la cauza rebelilor, priveau cu disperare geneza unui totalitarism de semn opus. Partizanii democrației, între care l-aș aminti pe Miguel de Unamuno, asistau neputincioși la această competiție a intoleranțelor.

Participarea directă a trupelor italo-germane de partea rebelilor a făcut, desigur, ca franchismul să fie mult timp echivalat cu o dictatură fascistă. Departe de mine gândul de a absolvi cumva pe rebelii spanioli de abominabilele lor atrocități – Guernica, între ele – însă nu văd cum cineva ar putea închide ochii în fața următorului adevăr: Falanga a fost rapid emasculată, iar după dispariția lui Franco, Spania monarhistă a devenit un exemplu de tranziție democratică bazată pe pactul dintre exponenții forțelor moderate de dreapta și de stânga. Apoi, să nu uităm că internaționalizarea războiului din Spania a fost înfăptuită simultan de Hitler, Mussolini şi Stalin, că acesta din urmă a stârnit furtuni propagandistice menite să prezinte Uniunea Sovietică drept cel mai de nădejde „reazim al democrației”. Malraux, Gide, Romain Rolland, Hemingway, Ehrenburg, Heinrich Mann, Feuchtwanger, Bogza, tot acest almanah de Gotha al stângii intelectuale, au văzut, sau au voit să vadă în războiul din Spania, testul vital al rezistenței antifasciste. Prea puțin le-a păsat corifeilor stângii de soarta amicului lor, supervizorul presei republicane spaniole, celebrul reporter al Pravdei, Mihail Kolțov, executat în 1940.

Asemeni lor, și poate cu o doză mai redusă de naivitate, mulţi militanţi comunişti s-au lansat în campaniile de susținere a Republicii Spaniole. Brigăzile Internaționale, create din inițiativa Cominternului, au cooperat cu comuniştii spanioli în operațiile de epurare internă şi au cunoscut, la rândul lor, consecințele regimului totalitar. Ar fi nedrept şi dureros pentru mine să neg curajul personal al multor voluntari din Brigăzile Internaționale, după cum ar fi lipsit de onestitate să nu constat că în mod mai mult sau mai puțin deliberat, ei au servit ca vârf de lance al expansionismului stalinist. Este vorba de un subiect complicat şi cu multe consecințe în plan istoric şi uman. În timpul Războiului Civil, nu puțini au fost voluntarii care și-au exprimat îndoielile legate de monstruoasele înscenări judiciare din URSS. Volumul Spania trădată (Yale University Press, 2001) cuprinde documente impresionante despre formele de control și pedepsire utilizate de comisari: de la confiscarea și utilizarea în scopuri de spionaj de către NKVD a pașapoartelor interbrigadiștilor, la demascări și execuții. Mă voi limita aici la a spune că operaţiunile de recrutare erau efectuate de agenţi ai Cominternului, că Tito, în epocă liderul Partidului Comunist din Iugoslavia, conducea Centrul organizatoric de la Paris în directă colaborare cu Palmiro Togliatti, cunoscut pe atunci sub pseudonimul „Ercoli”. Mulţi dintre supraviețuitorii Brigăzilor Internaționale au făcut cariere spectaculoase în partidele comuniste. După ruptura cu Iugoslavia, unii dintre aceștia au fost persecutaţi, în epoca stalinismului vehement, în statele satelizate din Europa Centrală şi de Est. Este suficient să pomenesc aici numele lui László Rajk, executat în 1949, în Ungaria lui Rákosi, ca agent titoist, şi a cărui reabilitare post-mortem în 1956, a catalizat revolta anti-stalinistă.

În martie 1939, rezistența anti-franchistă era complet epuizată, muncitorimea înstrăinată în raport cu guvernul republican, intelectualitatea îngrozită de ororile comise de ambele părţi. Atunci când trupele lui Franco pătrundeau în Madrid la 28 martie, puțini erau cei care îşi închipuiau că peste numai câteva luni ministrul de Externe al lui Hitler, Joachim von Ribbentrop, îl va întâlni pe Stalin la Moscova şi va semna funestul Pact de neagresiune. Obsedată de arhetipurile ei ideologice, vrăjită de fantasme doctrinariste, stânga nu mai era capabilă să articuleze măcar un strigăt de protest la ceasul când hienele totalitare se îmbrățişau în chip obscen.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG