Inițial, Partidul Comunist și-a exprimat sprijinul pentru guvernul condus de socialistul de stânga Largo Caballero, după care, în vara lui 1937, a obținut înlocuirea primului ministru acuzat de anticomunism. Într-un interval de un an de zile, „Leninul spaniol” (porecla lui Caballero) se transfigurase într-un „dușman al revoluției”. Metodă, cum se știe, utilizată după 1944 contra celor care se opuneau sovietizării totale a Europei de Est.
Sub guvernul „tovarășului de drum” Juan Negrín (un Petru Groza avant la lettre), comuniștii au acaparat controlul armatei și poliției secrete și au pus la cale represiuni sângeroase împotriva adversarilor lor politici. Principalul lor oponent, POUM (condus de Andrés Nin) a fost decimat la Barcelona în urma unei veritabile Nopți a Sfântului Bartolomeu, macabru măcel imaginat de consilierii sovietici și oamenii lor din Brigăzile Internaționale, dus la cumplit sfârșit de subordonații lui Díaz, Ibárruri, Lister şi Carrillo (circa 500 de morți şi peste 1000 de răniți). Procesul-spectacol al liderilor POUM (Gorkin, Arquer, Andrade, Adroher, Bonet) a început pe 11 octombrie 1938 în fața Tribunalului de Înaltă Trădare şi Spionaj din Barcelona, la 15 luni de la asasinarea în secret a lui Andrés Nin şi la opt luni de la mega-procesul moscovit al lui Nikolai Buharin, Aleksei Rîkov, Rakovski, Iagoda, etc. Acestea sunt pagini infame din istoria comunismului spaniol pe care istoricii relativiști preferă să le treacă sub tăcere. Pentru o analiză detaliată, a se vedea subcapitolul „Umbra NKVD-ul în Spania” din „Cartea Neagră a Comunismului”. Despre comuniștii spanioli, amintesc cartea apostatului Jesús Hernández, document cutremurător prin datele oferite despre tenebrele stalinismului mondial.
În această perioadă, comuniștii se afirmă ca partidul ordinii terorist-birocratice, al monologului absolut. Iată ce se scria într-un document al PC Spaniol din 1937: „Partidul nostru insistă asupra următoarelor trei puncte: efectuarea unei epurări a aparatului militar și promovarea la vârf a comandanților care provin din popor, precum și neutralizarea campaniei anticomuniste; efectuarea unei epurări necontenite a elementelor troțkiste din spatele frontului; oprirea odată și pentru totdeauna a toleranței față de ziarele, grupurile și indivizii care desfășoară o campanie calomnioasă împotriva URSS”. Călcâiul de oțel al stalinismului impune o tăcere mormântală stângii spaniole. „Democrația populară” înseamnă monolitism, înregimentare fanatică, ascultare necondiționată a unor ordine presupus sacrosancte. Orice expresie a diversității era așadar aprioric denunțată ca serviciu adus franchiștilor, tot așa cum, mai târziu, în Europa de Est sovietizată, călușul marxist-leninist va încerca să suprime vocile protestului. Organizat asemeni unui ordin religios, cu un Birou Politic direct conectat cu Ambasada sovietică, Partidul comunist a instituit în zona republicană un regim terorist de pură sorginte stalinistă. Ulterior, după stalinizarea Europei de Est și Centrale, Julián Gorkin, numărul doi al POUM, a scris în exil o lucrare cu titlul „Spania – prima încercare de democrație populară”. Un alt veteran al POUM, Wilebaldo Solano, susținea că „primul experiment de democrație populară s-a aplicat în țara noastră”. Între tacticile întrebuințate se numărau „infiltrarea aparatului de stat; cucerirea pozițiilor-cheie în guvern, armată, poliție, servicii secrete; un monopol crescând asupra informațiilor (presă, radio, filme); cenzurarea sau reprimarea oricărei acțiuni care ar putea pune în pericol politica stabilită de Kremlin”. În același sens, Walter Krivitsky, unul dintre defectorii de vârf ai NKVD lichidat ulterior de agenții staliniști, autorul cărții de memorii „În Serviciul Secret al lui Stalin” (1939), scria că obiectivul lui Stalin era „să includă Spania în sfera de influență a Kremlinului” și să impună un regim totalmente controlat de sovietici. Lucrul a fost confirmat în 1996 de doi istorici militari ruși care au ajuns la următoarea concluzie: „Judecând din numeroase documente pe care le-am analizat, Stalin a ajuns să vadă guvernul spaniol ca pe o ramură a guvernului sovietic, obligată să asculte dictatul Moscovei”.
Problema centrală a Războiului civil din Spania a fost tocmai vulnerabilitatea proiectului democratic, incapacitatea forțelor republicane de a constitui ceea ce reprezintă centrul eșichierului politic opus oricărui extremism polarizator. Scrie istoricul Stanley Payne: „Democrația este incapabilă să provoace un feroce război civil, însă violența pre-revoluționară, o persistentă dezordine majoră, precum și refuzul de a pune în aplicare legea, daca sunt duse suficient de departe, o pot face”. Ceea ce s-a petrecut în Spania, prin rivalitatea disperată și adeseori absurdă a diverșilor actori politici, fiecare cu propria sa agendă, fiecare cu propria sa iresponsabilitate, a fost crearea unei structuri de oportunitate pentru scenarii dictatoriale de tip fascistoid sau stalinoid.
