Linkuri accesibilitate

În cartea sa „Omagiu Cataloniei”, Orwell demitizează exemplar scopurile și metodele aparatului comunist în lupta împotriva a ceea ce a fost socialismul libertar. Pentru cel ce avea să scrie romanul „1984”, „poliția secretă spaniolă [SIM – Serviciul de Investigații Militare, controlat tot mai puternic de comuniști] avea ceva din caracterul Gestapo-ului, dar nu prea mult din competența lui”.

Una dintre misiunile-cheie ale „instructorilor” Cominternului în Spania (camuflați drept ofițeri sau interpreți ai Brigăzilor Internaționale) era tocmai „detectarea” și „demascarea” presupușilor trădători. Principalele centre sindicale se aflau sub control nemijlocit anarhist şi socialist. Liderii anarhişti, perfect informaţi despre represiunile din Uniunea Sovietică împotriva camarazilor lor de idei, priveau cu suspiciune infiltrarea comunistă în poziţii guvernamentale cheie. Sentimente similare erau nutrite de conducerea POUM, cu precădere influent în Catalonia.

Milițiile muncitorești, organizate de stânga necomunistă în 1936, au fost baza rezistenței anti-franchiste şi cel mai important reazem al guvernului legal. Orwell, care a luptat în rândurile milițiilor anarhiste, descria psihologia mistic-naivă a acestor îndrăgostiți de libertate: „Pentru marea majoritate a acestor oameni, socialismul înseamnă ori o societate fără clase, ori nu înseamnă nimic… Milițiile spaniole, atât cât au durat, au fost un fel de microcosmos al unei societăți fără clase.” În viziunea lui Orwell, greu suspectabilă de credulitate, puteau exista lipsuri în acele grupuri, nu însă și privilegii ori carierism slugarnic: „Fusesem într-o comunitate în care speranța era mai normală decât apatia și cinismul, în care cuvântul tovarăș însemna camaraderie și nu, ca în cele mai multe țări, o mistificare”. Pentru scriitorul britanic, sugrumarea de către comuniști a speranței anarhisto-libertare însemna și finalul unei șanse reale de a întemeia puterea clasei muncitoare în Spania. Orwell privea tendința politică generală, rezultată din înfrângerea stângii libertare, drept o formă de fascism, „mai uman și mai puțin eficient decât cel german sau italian”.

Ceea ce s-a întâmplat în Spania a fost de fapt prelungirea represiunii bolșevice a revoltei anti-autoritare de stânga de la Kronstadt din martie 1921. Marinarii rebeli, masacrați din ordinul lui Lenin și Troțki, voiau „Soviete fără comuniști”. La 30 iulie 1937, șeful Cominternului, Gheorghi Dimitrov, îl informa pe Kliment Voroșilov, comisar al poporului pe probleme de apărare: „Revoluția populară nu se poate încheia cu succes dacă Partidul Comunist nu pune mâna pe putere”. Anarhiștii și POUM-iștii doreau o revoluție fără corsete birocratic-doctrinare. Dimpotrivă, comuniștii detestau orice formă de spontaneitate revoluționară. Nota Orwell: „Ceea ce urmăreau comuniștii nu era să amâne revoluția spaniolă pentru un moment mai potrivit, ci să fie siguri că nu avea să se întâmple niciodată”. Mai precis, revoluția reală era strangulată pentru a pregăti calea către o lovitură de stat de tip bolșevic.

Efervescența rezistenței necomuniste anti-franchiste nu putea dura la infinit. Rebelii militari, șocați de barajul opoziției populare spontane, primeau sprijin masiv din partea dictaturilor totalitare din Italia şi Germania. Politica de non-intervenție a guvernului Blum, pe care stânga comunistă nu va conteni să o înfiereze în deceniile viitoare, se ciocnea de impertinența solidarităților ideologice. Generalul Franco accepta temporar alianța cu Hitler și Mussolini. Falanga, partidul/mișcare fascist întemeiat de José Antonio Primo de Rivera, devenea coloana vertebrală a rebeliunii antirepublicane.

Departajările politice și ideologice se succedau într-un ritm galopant. Cu incontestabilul său fler politic, Stalin percepuse faptul că în Spania se ivise șansa de a exporta propria sa viziune despre socialism. În octombrie 1936, consilieri sovietici începeau să sosească în Spania împreună cu primele transporturi de armament pentru cauza republicană. Un nou act debuta în istoria revoluției spaniole, o dată cu pătrunderea sovieticilor în poliția politică și în armată. Epoca revoltei febrile și a experimentelor de tip consilii muncitorești trecuse. Sosise timpul comisarilor mohorâți, al experților în dosare de cadre. Pentru aceștia nimic nu putea fi mai odios decât constituirea unui centru revoluționar paralel în Europa, încercarea de a umaniza ideea și practica socialismului. Cu douăzeci de ani înaintea suprimării Revoluției Maghiare, cominterniștii s-au consacrat extirpării germenilor de democrație muncitorească din Spania războiului civil. În martie 1937, comuniștii dirijați de Antonio Cordón (șeful Secretariatului Tehnic al Ministerului Apărării), dobândiseră hegemonia în armata republicană. Sensul acțiunii sovietice în Spania a fost, mai presus de orice, să întemeieze primul experiment de „democrație populară”. În această acțiune, desfășurată după reguli aplicate ulterior și în Europa Centrală și de Est, partidul comunist local avea de jucat un rol de prim-plan.

XS
SM
MD
LG