Linkuri accesibilitate

„A reprezentat cinematograful și istoria poloneză, cel mai important regizor polonez de după al Doilea Război Mondial, un adevărat cronicar al țării sale, o instituție morală, un critic social cu o cameră de filmat.” (Die Welt)

Duminică noaptea tîrziu, cînd am citit primele știri despre stingerea din viață a regizorului polonez Andrzej Wajda, am simțit că încă unul din zidurile de sprijin ale casei mele nevăzute, s-a topit în ceața toamnei. Mai mult ca probabil că nu am fost singurul cu acest sentiment ciudat al căderii unui perete pe care obișnuiam, la nevoie, să mă sprijin, asemenea multora din generația noastră, a celor născuți și crescuți spiritual în vremurile de regim comunist ale anilor 1960-70.

Greu să explici astăzi, cînd succes de public pe plan cultural, și implicit educativ, au mai curînd demolatorii, farseurii și populiștii cu gură mare, ce însemna într-o epocă de control, cenzură, manipulare a informației de orice fel, gura de aer proaspăt pe care o ofereau un personaj original de felul lui Andrzej Wajda și filmele lui, ce te ajutau să te clădești mental, altfel. Pur și simplu, altfel decît ce îți oferea ambianța înconjurătoare imediată...

S-a spus zilele acestea că regizorul a fost „conștiința morală a polonezilor”, un „cronicar și designer al identității naționale poloneze”, că filmele sale pot fi văzute ca o călătorie prin istoria Poloniei, „printre multe alte teme, regizorul ocupîndu-se cu identitatea poloneză și evreiască, cu miturile și tragediile naționale, cu mișcarea Solidaritatea”. Wajda însuși a contrazis permanent ideea că ar fi un historiograf, considerîndu-se mai curînd un adept al revizitării și revizuirii critice, în sensul bun, al istoriei poloneze, începînd cu filmul său emblematic despre rezistența și revolta Varșoviei, „Canalul”.

Peste ani, regizorul amintea că filmul a fost recompensat la Festivalul de la Cannes din 1957 cu Premiul Special al Juriului, iar faptul l-a protejat atît împotriva criticilor cît și a unei părți a publicului. În privința viziunii lui, Wajda spunea: „Era dificil să fi surprins de reacția unei părți a celui din urmă. Cel mai mulți fuseseră participanți la revoltă sau din familii care își pierduseră pe cei dragi la Varșovia, iar filmul nu avea cum să-i satisfacă. Își linseseră deja rănile, făcuseră doliul celor iubiți, iar acum vroiau să vadă [pe ecran] victoria lor morală și spirituală, iar nu moartea în țevile de canalizare.”

Aceeași viziune neortodoxă avea să marcheze, doi ani mai tîrziu și „Cenușă și diamante”, altă capodoperă ce continua abordarea realistă a istoriei ilustrînd drumul ce condusese la instaurarea regimului comunist, cu compromisurile sale, dar și cu necesitatea luptei pentru libertate fie și în condiții imposibile.

Marile filme ale lui Wajda, Omul de marmură, în 1976 și Omul de fier turnat în timpul grevelor de la șantierele Gdansk, în 1981, au fost și au rămas atît modele ale unei estetici, cît și adevărate manuale de istorie pentru parcursul social al estului Europei în a doua jumătate a secolului XX. După ce pledase timp de peste un deceniu pentru scenariu, Andrzej Wajda supraviețuia cu greu amenințătoarei represiuni, în parte, încă odată, și grație sprijinului Festivalului de la Cannes. Lui Gilles Jacob, patronul Festivalului, care alcătuia selecția, i se refuza autorizația, în 1978, de a vedea filmul la Varșovia, dar o copie ajungea la Cannes prin anturajul regizorului, și se organiza imediat acolo o proiecție „surpriză”. „Pentru prima oară, un film european a fost analizat la rubrica politică în New York Times”, își amintea zillele trecute Gilles Jacob.

Despre originea „Omului de fier”, Wajda își amintea că a vizitat șantierele navale, la Gdansk, în timpul grevelor și că unul din muncitori i-a spus în față: „Vă rugăm, faceți un film despre noi”. Mult timp după evenimente, regizorul rememora cele petrecute, spunînd: „Nu am făcut niciodată un film la ordin, dar acea solicitare mi s-a părut pur și simplu imposibil de ignorat. Scenariul a fost scris în numai șase zile, filmările au începunt deja în ianuarie 1981, iar în iunie filmul era prezentat în fața muncitorilor greviști. Avea să fie calificat cu severitate de presa în Polonia și Uniunea Sovietică drept [citez] „o piesă de propagandă urmărind să consolideze autoritatea sindicatului reacționar”, dar recompensat cu Palme d'Or la Cannes, Wajda rezista regimului, chiar dacă următoarea peliculă, Danton (1982), avea să fie silit să o realizeze în Franța. Cu o reacție exemplară, regizorul declara ulterior, „Ziua primirii [Premiului] Palme [d'Or] a fost una deosebit de importantă în viața mea. Dar am fost conștient că premiul nu îmi era dedicat în exclusivitate. A fost, totodată, un premiu pentru Sindicatul Solidaritatea.”

„Am pierdut un mare european”, se scria zilele acestea în cotidianul La Repubblica, în timp ce un cronicar al ziarului Die Welt rezuma, în Germania, perfect existența lui Andrzej Waida, într-o formulă ce amintește de un elogiu apropiat ca sens adus lui Dmitri Șostakovici, după dispariția sa: [Wajda] „A reprezentat cinematograful și istoria poloneză, [a fost] cel mai important regizor polonez de după al Doilea Război Mondial, un adevărat cronicar al țării sale, o instituție morală, un critic social cu o cameră de filmat.”

XS
SM
MD
LG