Linkuri accesibilitate

Este cazul, tocmai pentru a preveni eventualele neînțelegeri, să reiau faptul că la ora actuală conceptele de stânga și de dreapta și-au modificat fundamental conținutul. Mai mult, în regândirea acestor noțiuni, meditația asupra experienței revoluționare din Spania este indispensabilă. Cu alte cuvinte, termenii de stalinism și fascism trimit în altă direcție decât noțiunile tradiționale de stânga și de dreapta, anume spre universul leviathanic al totalitarismului modern. Stalinismul și nazismul au dus la extrem logica perversă a ideologiilor radicale de stânga și de dreapta, de care s-au servit cu cinism pentru legitimizarea ordinii politice totalitare. A fost vorba, cum a demonstrat François Furet, de două patologii politice: comunismul a fost una a universalismului, fascismul una a particularismului.

Scopul sovietic era să ajungă la un cât mai deplin control asupra resurselor și aparatului statal al Republicii. Se cuvine să cităm, în acest context, discursul liderului Cominternului, Gheorghi Dimitrov, la ședința Comitetului Executiv din iulie 1936. El susținea că nu sosise încă momentul instaurării dictaturii proletariatului: „Cu alte cuvinte, tovarăși, considerăm că în actuala situație internațională este avantajos și necesar pentru noi să urmăm o politică ce va păstra șansele noastre de a organiza, educa, unifica masele, și de a ne întări pozițiile într-un număr de țări – în Spania, Franța, Belgia, ș.a.m.d. – unde guvernele depind de Frontul Popular și unde partidul comunist are o mare marjă de manevră. Atunci când pozițiile noastre se vor fi întărit, vom putea să mergem mai departe.” Nu e nevoie de un prea mare efort de imaginație pentru a ști la ce se referea Dimitrov când spunea „să mergem mai departe”. O lucrare de referință pe subiect este cartea lui Stanley Payne intitulată „Războiul Civil spaniol, Uniunea Sovietică și comunismul” (Yale University Press, 2004).

La 17 iulie 1936, unități ale armatei spaniole aflate sub comanda generalului Francisco Franco au declanșat rebeliunea împotriva guvernului republican. Era o epocă tulbure în Europa, când naziștii își făceau de cap în Germania, iar Cominternul lansase, la al VII-lea Congres din 1935, tactica înșelătoare a Frontului Popular. În februarie 1934, grupuri ale extremei drepte franceze încercaseră răsturnarea guvernului legal. Mussolini începea să-și reevalueze poziția în raport cu Hitler, cochetând cu ideea unei strânse alianțe. În mai 1936, Frontul Popular câștiga alegerile parlamentare în Franța, iar Léon Blum devenea șeful unui guvern de coaliție cu sprijin comunist. După ani de zile de retorică vehementă împotriva socialiștilor, denunțați drept „social-fasciști”, PC Francez se prezenta drept garant al „unității de acțiune a clasei muncitoare”, îmbrățișând un patriotism pompieristic. Oficial cel puțin, antifascismul era doctrina comunismului mondial. În fapt, Stalin a menținut tot timpul deschisă opțiunea unei alianțe cu brigandul totalitar de la Berlin (a se vedea raportul lui Stalin la Congresul al XVII-lea al PCUS din 1934).

Inițial, rebeliunea militară din Spania părea sortită eșecului, îndeosebi ca urmare a reacției proguvernamentale a muncitorilor înarmați. Muncitorii spanioli, aflați în mod predominant sub influență socialistă și anarhistă, ignorau cu desăvârșire planurile urzite de Comintern și de agenții staliniști din Spania. Opoziția față de lovitura de stat militară venea așadar dintr-un instinctiv refuz al autoritarismului și nicidecum din simpatie pentru idealurile comuniste. PC Spaniol era departe de a reprezenta o forță politică majoră. Singurul său avantaj, în raport cu alte grupări politice, era structura organizatorică semi-militară, de natură să-i permită mobilizarea rapidă a tuturor resurselor disponibile. Evoluțiile prefigurau ceea ce avea să se petreacă în Europa de Est după Al Doilea Război Mondial. Toate tehnicile de manipulare au fost puse în acțiune pentru a transforma partidul comunist într-unul cu baza de masă. De la 38.000 de membri în primăvara anului 1936, PC Spaniol ajungea la 300.000 în martie 1937. Inamicii reali și imaginari erau criminalizați, iar discursurile liderilor comuniști abundau în invective și cereri de lichidare a troțkiștilor și altor „fățarnici”. Dolores Ibárruri și José Diaz nu făceau decât să repete și să potențeze temele propagandei cominterniste. Isteria vigilenței revoluționare se întâlnea cu obsesia paranoică a conspirației troțkisto-zinovieviste.

Principala țintă a agresiunii comuniste (verbală, dar mai ales fizică) a reprezentat-o POUM și Confederația Națională a Muncii (CNT), de orientare anarho-sindicalistă. De pildă, în noiembrie 1936, ziarul POUM „La Batalla” oferea o excelentă analiză a politicii sovietice: „Preocuparea lui Stalin nu este realmente soarta proletariatului spaniol și internațional, ci protejarea guvernului sovietic în conformitate cu politica de acorduri a anumitor puteri”. Imediat după aceea, consilierii sovietici acuzau redacția ziarului, și implicit POUM, că „s-ar fi vândut fascismului internațional”.

XS
SM
MD
LG