Linkuri accesibilitate

Personaj intrat în legendă, iubit, admirat, adulat, detestat, ponegrit, contestat, hulit, Adam Michnik, născut acum 70 de ani, pe 17 octombrie 1946, este unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali critici ai timpurilor noastre. În raport cu el, nimeni nu rămâne neutru. De câteva decenii, numele lui Michnik este menit să stârnească intense emoții, loialități și aversiuni. L-a pomenit (negativ, firește) chiar Władysław Gomułka, primul secretar al CC al Partidului Munictoresc Unit Polonez, pe vremea când Michnik era încă un adolescent. Este un magnet al pasiunilor, pozitive și negative. Istoric de mare clasă, îndrăgostit pătimaș de cultura poloneză, discipol al lui Leszek Kołakowski, Isaiah Berlin, Thomas Mann, al lui Camus și al Hannei Arendt, eretic și rebel, iconoclast și apostat, campion statornic al cauzei „celor umiliți și bătuți” (Zbigniew Herbert), din orice parte a lumii, Michnik a fost și rămâne un mare nonconformist, un idealist care își poate adeseori nedumeri amicii prin pozițiile sale à contre courant. Este un spirit eminamente liber.

Am fost fericit să scriu prefața primei selecții din eseurile lui Michnik apărută în românește, în 1997, la editura Polirom. Traducătorii au fost Adriana Babeți și Mircea Mihăieș. Ne cunoscuserăm cu Michnik la o formidabilă conferință organizată în primăvara anului 1992 de către Edith Kurzweil, editoarea lui Partisan Review, la Universitatea Rutgers din Newark (New Jersey). Printre participanți se numărau Saul Bellow și Iosif Brodsky, Czesław Miłosz și Susan Sontag, Ralph Ellison și Slavenka Drakulić, Adam Zagajewski și Norman Manea, Vasili Aksionov și Doris Lessing. Lucrările conferinței au fost publicate ca număr special al revistei sub titlul „Intellectuals and Social Change in Central and Eastern Europe” în toamna anului 1992 și ar merita traduse în românește. Împreună cu Mircea Mihăieș, am făcut atunci un interviu cu Michnik care a apărut în revista Agora, condusă de Dorin Tudoran. Titlul era: „Patria intelectualului este adevărul”.

Volumul respectiv, frumos tradus de Sabra Daici, beneficiază de o postfață semnată de regretatul profesor preot Józef Tischner. Sunt luminate în acest substanțial și mișcător text dilemele intelectualității liberale de stânga poloneze, calea lui Michnik dinspre un ateism de sorginte iluministă către o înțelegere profundă a rolului Bisericii Catolice în rezistența anti-totalitară și menținerea demnității națiunii poloneze. Cartea cuprinde eseuri esențiale despre experiența Solidarității, despre lecțiile disidenței, despre noile forme de radicalism născute pe fondul colapsului sovietismului în versiunea sa est-europeană și, în chip specific, poloneză. De asemenea, avem aici texte cât se poate de revelatoare despre antisemitismul de după Auschwitz, despre dezbaterile din Polonia legate de masacrul de la Jedwabne (Polirom a publicat cartea lui Jan T. Gross pe acest subiect), despre pogromul postbelic de la Kielce și despre reacțiile Episcopatului în legătură cu aceste momente însângerate din istoria poloneză relativ recentă. Este salutar curajul lui Michnik de a aborda frontal, fără inhibiții și prejudecăți, fără acele stingheritoare contorsiuni pseudo-explicative care anulează însăși posibilitatea analizei, teme precum obsesia „conspirației iudeo-bolșevice”, prezența unor cadre de origine evreiască în instituțiile staliniste, persistența miturilor xenofob-naționaliste în perioada așa-numitei Polonii Populare și resurecția lor astăzi, cu diverse deghizări mai mult sau mai puțin transparente, însă nu mai puțin toxice.

O temă centrală în gândirea lui Michnik este aceea a dezvrăjirii utopiei comuniste, ori, cu cuvintele istoricului Robert C. Tucker, a deradicalizării mitului marxist. Mi se pare extrem de important faptul că acest volum a apărut și în românește, aproape simultan cu prima parte din trilogia lui Leszek Kołakowski despre Principalele curente ale marxismului (Curtea Veche, 2009). Să sperăm că într-o zi va apărea și excepționala lucrare a istoricului ideilor, prietenul lui Kołakowski și al lui Michnik, profesorul Andrzej Walicki (The Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia, Stanford University Press, 1995). Cititorii români, în primul rând studenții de la științe politice, filosofie, istorie, jurnalism, vor beneficia enorm de pe urma acestor cărți. Vor putea înțelege diferențele dintre fenomenologia trezirii din ceea ce Kant a numit „somnul dogmatic” în țări ca Polonia și Ungaria, pe de o parte, și inerția stalinistă din România. Iată ce scrie Michnik despre odiseea revizionismului marxist, a acelei despărțiri de gnoza leninistă în favoarea unei redescoperiri a conceptelor de alienare, reificare, spontaneitate, autonomie și emancipare:

„Revizionismul nu a fost o facțiune în partidul comunist sau în aparatul de partid. A fost un stil, o formație culturală, o modă. A fost critica sistemului stalinist practicată de moștenitorii lui. A fost o reacție furioasă a oamenilor care au cedat ispitei comuniste. A fost rușinea oamenilor care, orbiți, au participat la destrucția totalitară. A fost, deci, interpretând cuvintele lui Stanisław Barańczak, o revoltă a florii împotriva rădăcinilor. …revizionismul a respins doctrina și practicile totalitare, apelând la limbajul marxist și la sistemul de valori comunist. Formulându-și critica, a luat în considerare realitățile interne și internaționale. În acest mod, a devenit totodată durerea celor păcăliți, care au urmat calea autoînșelării”.

XS
SM
MD
LG