Linkuri accesibilitate

Ei nu mai au sentimentul solidarității,  refuză angajamentele civice, nu mai participă la proteste, manifestații și la vot, pentru că nu le mai văd sensul.

Un studiu efectuat de Local American Working Group și GfK (citat aici) susține că românii și-au pierdut în mare măsură încrederea în sistemul medical, România plasându-se astfel la coada clasamentelor europene. Conform acestei cercetări, 50 de procente din repondenți privesc cu neîncredere la Ministerul Sănătății și doar o treime mai are încredere în Casa Națională de Sănătate. Șapte din zece români se feresc de spitale. De asemenea, românii cred în proporție de masă (adică peste 80 de procente) că medicina standard trebuie să facă loc noilor terapii (chiar dacă nu au de-a face cu știința și sunt practicate, de multe ori, de escroci radioesteziști și impostori naturiști). Această situație este reflectată de statisticile oficiale conform cărora un sfert din populație suferă de cel puțin o boală cronică și jumătate dintre românii de peste de 50 de ani susțin că nu stau bine cu sănătatea. Cu toate acestea, susține Institutul de Statistică, mai puțin de jumătate dintre români ar fi recurs la medic în anul de dinaintea acestei cercetări, tocmai pentru că nu au încredere în spitale. Și nu doar pentru că ajung cu greutate la spital (valabil în mare măsură pentru locuitorii din zonele rurale ale României) sau pentru că nu-și pot permite medicamentele prescrise, dar necompensate de la buget, ci și din teama că tratamentul prescris de medici i-ar putea îmbolnăvi mai tare.

Temerile românilor sunt justificate de situația din sistem. Institutul European de Statistică afirma recent că aproape jumătate din decesele din spitale ar fi putut fi evitate. Situația se referă la anul 2013 când au murit în spitale peste 54 de mii de persoane din care, susțin specialiștii europeni, 27 de mii ar fi putut fi salvați. Recenta Zi mondială a pesoanelor vârstnice (serbată pe 1 octombrie) a scos la iveală alte date îngrijorătoare. O treime din cele aproape două milioane de români care au murit în acel an e reprezentată de morțile premature. Speranța de viață a românilor e de 74 de ani (o situație cuprinzătoare aici și aici) cu șase ani mai mică decât media europeană, iar mortalitatea infantilă este de 9 la mie, adică mai mult decât dublu față de media europeană (de 4,1%). O catastrofă umanitară rezultată din proastele politici publice, nu din condiții genetice deficitare.

Dincolo de aceste statistici reci și impersonale se află realitatea unei Românii din care de ani buni, emigrează câte zece medici pe zi iar cei care supraviețuiesc în sistem amenință în permanență cu greva, sperând că vor determina guvernul să se țină de promisiunea de a le crește salariile și a le plăti gărzile.

Tensiunile care au urmat tragicului incident din Clubul Colectiv unde au murit 64 de persoane, în parte din neglijența sau neprofesionalismul autorităților și medicilor, dar și a iresponsabilității patronilor și clienților clubului, au redeschis rana profundă a neîncrederii în sistemul medical, în medicina oficială și, în întregime, în stat. S-a descoperit atunci că, de-a lungul a doar câțiva ani, se înregistraseră pe tăcute zeci de mii de infecții nosocomiale (adică intraspitalicești), de multe ori rebele și rezistente la medicamente. Multe dintre acestea s-au produs din cauza mizeriei din spitale și s-au soldat cu decesul pacienților, cum se spune că s-ar fi întâmplat și cu câteva dintre victimele de la Colectiv. De asemenea, s-a descoperit că banii de la sănătate sunt investiți fără cap în secții și aparate de ultimă generație care nu pot fi folosite pentru că nu există specialiști. Sau cartea tehnică. A fost, de asemenea, evident că sistemul de urgență nu este capabil să facă față unei crize pentru că nu are infrastructura și pregătirea profesională, că instituțiile oficiale reacționează greu și că tind să mușamalizeze cazurile de corupție sau să le mistifice, așa cum a fost într-o primă fază cu biocidul falsificat de firma HexiPharma, cu nefuncționala secție de arși a Spitalului Floreasca sau cu Spitalul de Arși în întregime.

Pe de altă parte, nu se miră nimeni că nu trece o săptămână să nu aflăm de un caz de malpraxis sau corupție în rândul medicilor. Subfinanțarea este un factor favorizant, parcă premeditat cu cinism de stat. Nu demult Direcția Anticorupție demantela o rețea de medici oncologi pe care o companie farmaceutică îi mituise printr-o vacanță într-un paradis exotic, pentru a-i convinge să-i prescrie citostaticele. Cazul s-a repetat la indigo în iulie când un producător de medicamente pare să fi plătit câteva sute de medici să-i promoveze marca, investind în această campanie de mită în masă câteva milioane de euro.

Nu e de mirare că tot mai multă lume boicotează sistemul medical, fie neplătind impozitul pe sănătate, fie apelând la medicina alternativă. Recenta epidemie de rujeolă (aproape 700 de cazuri), boală care, teoretic a fost eradicată în România, este pusă nu doar pe seama ignoranței, ci și pe cea a revoltei antisistem declanșate de cazurile de malpraxis medical popularizate pe prima pagină a tabloidelor și de instigările unor formatori de opinie împotriva conspirației BigPharma. Adepții acestor teorii susțin că marea industrie de medicamente ar vrea să-și promoveze prin orice mijloace produsele, altminteri insuficient testate și cu efecte secundare mai dezastruoase decât boala pe care pretind că o vindecă. Astfel că părinții refuză vaccinurile din schema obligatorie și pun astfel în pericol alți copii din comunitate. La rândul lor pacienții, care nu mai fac față cheltuielilor presupuse de tratamentele prescrise de medici sau nu mai au încredere în aceștia, boicotează farmaciile și apelează la soluții alternative naturiste sau homeopate.

Când bombardamentul mediatic este atât de susținut, nu e de mirare că încrederea publică în instituțiile statului tinde către zero. Recent, una dintre vedetele muzicii pop și-a retras copilul din învățământ de stat spunând că preferă să-l educe acasă. Pe blogul său, cântăreața scria că nu are încredere în valorile promovate de educația finanțată de la buget și controlată de minister și inspectorate. ”Consider (…) că felul în care învaţă copiii în şcolile din ziua de azi naşte în ei o grămadă de frustrări care au darul de a le distruge frumuseţea interioară”, spunea ea. Este cel mai răsunător caz, dar nu singurul. Circa două sute de familii au ales să-și retragă copiii de la școală pentru a-i educa acasă. Însă această formă de învățământ nu este reglementată în România și părinții riscă amenzi usturătoare ocolind învățământul public. Cu toate acestea, o fac: unii invocând o clauză de conștiință (sistemul educativ de stat ar fi opresiv, propagandistic, învechit), alții pentru că îl socotesc constrângător și ineficient.

Tot mai multă lume consideră că banii colectați prin taxe și impozite sunt folosiți în interesul oligarhiei de partid. Scandalurile de corupție din toate domeniile nu fac decât să certifice această opinie. Este un fenomen general de retragere a individului din calea statului, prin diferite forme de evazionism, iar emigrația (care atinge, pare-se trei milioane de indivizi) este doar vârful aisbergului. De altfel, guvernul își continuă căderea liberă în topul popularității ajungând, în cel mai recent barometru de opinie alcătuit de INSCOP, pe un loc codaș (doar un sfert din cei intervievați afirmă că au încredere în guvern), pe primele locuri aflându-se instituții de forță (Armata, jandarmii) sau judiciare (DNA). De la an la an numărul cazurilor de evaziune fiscală crește, după cum rezultă din situațiile furnizate de Ministerul Justiției, iar prejudiciile au atins, numai în primele patru luni ale acestui an aproape 3 miliarde de lei. Fiscul anunță că își perfecționează infrastructura pentru a-i identifica pe rău (sau non)platnici, însă noul sistem nu va funcționa decât peste doi-trei ani.

Dar fenomenul capătă amploare și nu poate fi rezolvat doar cu un software de calculator: românii participă tot mai puțin la viața publică. Stau mărturie absenteismul politic și retragerea oamenilor simpli de pe scena publică și din contabilitatea fiscului. Ei nu mai au sentimentul solidarității, refuză angajamentele civice, nu mai participă la proteste, manifestații și la vot pentru că nu le mai văd sensul. Un motiv ar putea fi că românii nu au fost pregătiți să înfrunte schimbarea de sens economic și de proiect de țară după căderea comunismului (unii spun că a fost un gest deliberat al celor care au preluat puterea după 1989, pentru a-i ține captivi pe oameni temerilor inseminate de totalitarismului comunist față de pluralism, libertate și capitalism). Cert e că nu au fost informați la timp, iar când au fost, informațiile primite au fost fragmentare sau falsificate pentru a putea fi mai ușor controlabili. Li s-au făcut mereu promisiuni fanteziste, simple ornamente retorice ale discursurilor electorale, fără nicio legătură cu realitatea. A fost un truc al propagandei politice care, prin aceste promisiuni, a eternizat analfabetismul funcțional și politic al multor alegători, asigurându-și majorități confortabile și puterea de a decide, în continuare, viețile tuturor. Aceștia au fost nevoiți să se retragă, să abandoneze angajamentele civice. Ei dau vina azi pe obsesia pentru putere a politicienilor, pe proiectele de țară care sunt mai interesate de autostrăzi decât de viața cetățeanului simplu. Temele aflate în discuție publică, mai cred ei, nu au legătură cu realitatea, deși cel puțin în această perioadă electorală ar vrea cu toții să afle în ce măsură sunt dispuși cei care-și dispută cu atâta ferocitate puterea să țină cont și de ei, oamenii simpli, absenți în propria țară.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG