Linkuri accesibilitate

La 25 de ani de la lovitura de stat eșuată de la Moscova este bine să ne reamintim ce a însemnat proiectul leninist și care au fost consecințele prăbușirii sale. A fost o tentativă de a institui o ordine inspirată de precepte utopice, de convingerea că proprietatea privată este diabolică și trebuie distrusă, că drepturile omului sunt o ficțiune burgheză, că pluralismul este o lozincă a „liberalismului putred”. Paradigma istorică leninistă, o reîncarnare a maximalismului iacobin contopit cu vulgata marxistă, a fost motivată de visul revoluționării nu doar a economiei și societății, dar și a condiției umane în genere. Marxist convins, Lenin a disprețuit democrația liberală și moralitatea tradițională. Nu cred că greșesc numind leninismul o apoteoză a relativismului etic, ori, mai direct, o formă extremă de amoralitate. Era o ipostază de demonism politic înfășurat în înșelătoarea hlamidă a umanismului revoluționar. În numele unei iubiri pentru o umanitate abstractă s-a procedat la anihilarea a milioane de oameni. Când Lenin decidea expulzarea unor respectați filosofi și sociologi precum Nikolai Berdiaev, Semion Frank și Pitirim Sorokin, el dădea un semnal clar privind intenția de distrugere sistematică a valorilor. La fel și executarea în timpul lui Lenin a poetului Nikolai Gumiliov, primul soț al Annei Ahmatova, sub acuzația falsă de participare la un complot monarhist. Am numit această morbidă propensiune axiofobia comunistă. În experiența comunistă, liberticidul și eliticidul (termen propus de Virgil Nemoianu) sunt inseparabile.

Paradoxal și deconcertant, sunt încă unii intelectuali care susțin necesitatea de a revaloriza, ba chiar de a pune din nou în practică ceea ce ei privesc drept „evenimentul” bolșevic, curajul de a depăși un orizont presupus închis al imaginației istorice. Se afirmă că liberalismul ar fi un demers descărnat, atomizant, fără suflet, incapabil să țină cont de individ, ceea ce, să recunoaștem, este o expresie a hybris-ului filosofic al stângii radicale. În această viziune strâmbă, nu totalitarismul, nu despotismul strivește individul, ci liberalismul. Mă întreb dacă acești oameni au urmărit „Primăvara arabă”, revoltele civice împotriva unor sisteme sultanist-autocratice. Nu mai vorbesc despre semnificațiile revoluțiilor din 1989 sau ale revoluțiilor colorate din fostul spațiu sovietic. Să nu uităm, Lenin și suporterii săi nu au abolit autocrația țaristă, ci incipienta democrație liberală din Rusia. Au utilizat slăbiciunile acesteia pentru a o înmormânta.

O reconsiderare, chiar și a leninismului, este utilă câtă vreme se respectă adevărul istoric și nu se alunecă pe panta hagiografiilor partizane și a distorsiunilor mitopoetice. Cum observa ziarista rusă Masha Lipman, nici măcar organizatorii puciului din august 1991 (premierul Pavlov, birocratul de partid Ghenadi Ianaev, președintele KGB Viktor Kriucikov, ministrul Apărării, mareșalul Iazov, șeful Statului Major, mareșalul Ahromeiev, șeful Cancelariei CC al PCUS, Valeri Boldin, și acoliții lor) nu au mai simțit nevoia să invoce, în jalnicul lor comunicat, umbra lui Lenin. Decrepitul slogan, „Lenin a trăit, Lenin trăiește, Lenin va trăi” nu mai spunea nimic nimănui. Așa-zisa „grandoare istorică a bolșevismului” era definitiv compromisă și iremediabil epuizată. Sigur, au existat și există încă nostalgicii vechiului sistem, dar patosul ideologic de odinioară s-a evaporat definitiv din cauza corupției, cinismului și clientelismului care au devorat din interior comunismul.

Este astăzi dincolo de orice îndoială că stalinismul a fost urmașul direct al leninismului, copilul legitim al culturii politice bolșevice. Nu a fost, cum susțin unii, un bastard politic și ideologic. Toate instituțiile staliniste, inclusiv lagărele de concentrare, au fost întemeiate în timpul vieții lui Lenin. Evident, a fost vorba de o radicalizare a bolșevismului, dar la capitolul persecutării inamicilor reali și, cel mai adesea imaginari, nu au existat diferențe esențiale între Lenin, Stalin sau Lev Troțki.

Nu voi nega semnificația istorică mondială a reformelor gorbacioviste. Încercând să reabiliteze persoana juridică și pe aceea morală, Gorbaciov declanșa un ireversibil proces de de-totalitarizare a societății sovietice. Dar consider că aceste străduințe au fost blocate nu doar de rezistența îndârjită a nomenclaturii, ci și de inconsecvențele năucitoare ale ultimului președinte al statului creat de Lenin. Gorbaciov a încercat să împace leninismul cu democrația, ceea ce s-a dovedit imposibil. În egală măsură, lumea de după moartea URSS este, oricum am privi lucrurile, una mai puțin primejdioasă. Ceea ce nu înseamnă că nu există suficiente motive de îngrijorare, inclusiv cele legate de autoritarismul putinist, de eforturile de reconstituire a sferei de influență ruse în Europa de Est și în alte zone, de agresarea constantă a societății civile și a jurnalismului independent din Rusia.

XS
SM
MD
LG